Actualitatea lui Spiru Haret – de la „generația de sacrificiu” la „generația de excelență”

Pregătirea pentru școală, Psihologia Copilului

* discurs ținut de către Ion-Ovidiu Pânișoară la Academia Română în 17 mai 2013 înacademie 9 cadrul Sesiunii Spiru Haret – triumful pedagogiei românești *

Spiru Haret a fost o personalitate marcantă, om de știință, reformator al învățământului românesc. În esență cam acestea sunt elementele definitorii pe care le înregistrează Istoria națională și – în mod special – istoria învățământului românesc. Moștenirea transmisă de către Spiru Haret a reprezentat – și putem spune că reprezintă încă – un punct de cotitură, o piatră de temelie și o resursă inspirațională pentru toți cei implicați în reforma educației: de la decidentul cel mai înalt la dascălul de la catedră.

Dar dincolo de toate elementele pe care istoria le consemnează, cercetarea vieții și activității lui Spiru Haret aduce în actualitate alte aspecte, mai puțin reprezentative la o primă vedere. Este vorba despre modelul uman Spiru Haret, model care a jucat un rol cheie în succesul reformelor sale. Este vital pentru orice decident de ieri sau de astăzi să știe că o idee, o opțiune valorică, un demers reformator se bazează în mare măsură pe personalitatea celui care îl propune, pe structura lui valorică, pe coloana lui vertebrală. Este o greutate pe care mulți nu pot să o poarte și iată de ce multe idei care se puteau dovedi valoroase eșuează, se banalizează, își pierd din consistență.

Modelul uman al lui Spiru Haret începe cu încrederea pe care o avea în dascăli, în rolul lor în succesul reformelor sale. O încredere pe care a reușit să o insufle înapoi chiar celor care aveau mai multă nevoie de ea. Profesorul I. Simionescu scria despre Spiru Haret că „Cerea dela toţi muncă, fiindcă el însuşi era exemplu prin munca şi perseveranţa sa. Sculat de dimineaţă, ziua îi era plină, lucra până noaptea târziu. Petiţia necunoscutului îndepărtat nu o aruncă drept un petec de hârtie fără valoare, îşi dădea seama prea bine că cuprindea durerea, nădejdea în dreptate a aceluia, care a îndreptat’o acolo, unde socotea că e suprema judecată.” (din Revista Școala Noastră, Decembrie, 1932)

Spiru Haret știa ceea ce contemporaneitatea se pare că a uitat: un adevărat educator, un dascăl prin definiție este alături de cei care au nevoie de el, sprijină, încurajează, susține și pune problema celuilalt mai presus decât efortul propriu. Ori o astfel de perspectivă nu avea cum să treacă neobservată de către miile de dascăli care primeau scrisori semnate „Haret”. Chiar dacă altcineva putea să utilizeze un astfel de instrument într-un mod politicianist, Haret nu a facut-o. În Răspunsul d-lui Spiru C. Haret, Ministrul Instrucţiunei Publice la interpelarea d-lui senator Titu Maiorescu rostit în şedinţa Senatului de la 25 Ianuarie 1908 , p. 7 el observă:  „Sunt mii de scrisori de-ale mele în mâinile preoților și învățătorilor sătești. Desfid pe oricine să arate măcar una în care să se găsească altceva decât sfaturi și îndemnuri la muncă, consilii și pe ici pe colo câte o reprimandă pentru o greșeală

Sinceritatea scrisorilor sale nu conținea aspecte ascunse, nepotrivite,  nu încerca să manipuleze oamenii, ci doar să le ofere sprijinul și motivația de care aveau nevoie pentru a continua munca începută. Cred că istoria ne-a arătat că dacă ar fi existat vreo urmă a unor astfel de interese timpul și intuiția oamenilor ar fi dus la o demascare. Cât de importante erau aceste scrisori de la om la om (și nu de la ministru la dascăl) ne spune glasul unui învățător: „Căci Spiru Haret, întreţinea corespondenţă cu subalternii săi, prin care-i povăţuia şi îndemna la lucru. Astfel de scrisori au rămas adevărate talismane pentru posesori şi când cineva căuta să le batjocurească misiunea, ei arătau scrisoarea lui Haret, ţinută cu sfinţenie.” (Revista Școala Noastră, Decembrie, 1932).

Dar modelul uman nu se oprește aici. Nu era vorba numai de o comunicare care nu avea înlăuntrul ei germenele prefăcătoriei și intereselor ascunse. Era o comunicare asumată. Spiru Haret însuși observa: „Eu îti scru cu o francheță care nu este în obiceiul oamenilor de Stat. (…) pentru că cred că se cuvine ca adevărul convingerilor mele să pătrundă îi cât mai multe capete. Puțin îmi pasă dacă libertatea mea de vorbă mi-ar cauza neplăceri cu unii sau cu alții. Destul numai ca să contribuiesc pe cât pot la încetarea stării de lâncezeală de azi și a alergăturii numai după foloase materiale” (Scrisori adresate de catre Haret preotului Teodor Bălășel, București, 1914, p. 17)”.

Am început discursul nostru prin a observa că spiritul unei reforme trebuie să se bazeze pe credința oamenilor în cel care propune reforma. Oamenii au nevoie de lideri pe care să-i urmeze. Ceea ce a reușit Spiru Haret să întemeieze acum mai bine de 100 de ani trebuie reîntemeiat și astăzi. Trebuie să refacem echilibrul care s-a rupt între cadrul didactic și societate. Fără un astfel de echilibru nici o reformă nu o să reușească pe deplin. C. Stere observa: „Şi acestui rob (înv.) S.Haret a ştiut să-i vorbească nu ca ministru „şef al şcoalelor” ci ca om, ca cetăţean, ca Român, şi, intrând în relaţii personale şi directe cu el, să trezească în inima lui conştiinţa demnităţii omeneşti, să-i insufle mândria înaltei sale misiuni sociale şi naţionale” (Revista Școala Noastră, Decembrie 1932).

Cum arată profilul cadrului didactic astăzi? Cât de aproape sau de departe este de conceptul de demnitate și recunoaștere socială (atât de importante în spiritul reformator al lui Spiru Haret)? Într-o cercetare realizată între 2010-2011 ne puneam astfel de interogații iar rezultatele la care am ajuns sunt de-a dreptul îngrijorătoare:

Cadrele didactice consideră că statutul profesional al carierei didactice este în România: Ridicat și valorizat ca atare (1%), Ridicat, dar nevalorizat suficient (30%), În afara interesului public (27%) și Scăzut (42%).

În același timp, aceleași cadre didactice consideră că importanța profesiei didactice pentru aceeași societate românească este: majoră – ar trebui să se afle printre primele 3 profesii (67%) și substanțială – ar trebui să se afle între primele 7 profesii(16%).

Concluzia? Cadrele didactice consideră că ar trebui să primească recunoaștere, ar trebui să aibă demnitatea unei profesii nobile, dar societatea nu oferă un astfel de statut, ci dimpotrivă, devalorizează profesia didactică. O astfel de disonanță, de tensiune este în măsură să fie generatoare de frustrare, de dezamăgire, să conducă la demotivare și neimplicare. Recâștigarea demnității profesiei didactice în plan social trebuie să fie obiectivul oricărei reforme prezente sau viitoare. Este ceea ce a făcut Spiru Haret înainte de toate. Faptul că a reconfigurat harta învățământului nostru este aspectul de seamă pe care îl păstrează cărțile de istorie. Dar cum el însuși remarca (în Discursul pronunţat de D-nul Spiru C. Haret Ministrul Instrucţiunii şi al Cultelor în Şedinţele Senatului dela 15,16 şi 17 Decemvrie 1909 ca răspuns la interpelarea D-lui senator C. Dissescu în afacerea P.S.S. Gherasim, Episcopul Romanului – p. 7) „Să nu gândiți că eu socotesc legea e perfectă; nici o lege omenească nu este perfectă; și o să vie vremea cât de curând să nu mai fie la curent cu trebuințele și o să trebuiască să o îmbunătățim pentru a o aduce la nivelul trebuințelor timpului.” Timpurile se schimbă, legile trebuie ameliorate, reforma trebuie continuată, dar spiritul ei este cel care poate face diferența dintre succes și eșec, între generații de sacrificiu și generații de excelență. Moștenirea lui Spiru Haret înseamnă să reconstruim astăzi spiritul demnității corpului didactic în România.

[ Articol citit de: 12 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns