Cunosc un caz al unei fetițe care în prima zi de școală a fost interpelată de către o alta într-un mod neplăcut: aceasta din urmă i-a spus primei că este urâtă! Reacția copilului a fost mult mai puțin virulentă prin comparație cu cea a mamei acesteia.
Situația copiilor agresați verbal în comunitățile educaționale (grădinițe, școli) este un fapt care descurajează pe mulți dintre părinții micuțelor victime. Părinții se simt neputincioși, neștiind cum să acționeze, balansându-se frecvent între două extreme: de la acțiunea directă, mergând să tranșeze ei înșiși problema cu copilul – agresor, la nonacțiunea completă derivată din judecata conform căreia copilul lor va trăi în viitor, ca adult, într-o lume dură cu care este bine să se obișnuiască de pe acum!
Probabil că problema este – ca de obicei – undeva la mijloc. Pentru început trebuie să fiți siguri de ce ajuns copilul dumneavoastră ținta atacurilor unui alt copil-agresor. Bell (2005) remarcă câteva caracteristici conform cărei copilul dumneavoastră poate să se încadreze în profilul de victimă:
- stilul personalității copilului intră în contradicție directă cu stilul abuzatorului;
- copilul s-a aflat la locul nepotrivit (oricine altcineva ar fi primit același tratament);
- agresorul vă percepe copilul drept un „sac de box”, o persoană care nu reacționează/ripostează la abuzul verbal;
- copilul dumneavoastră este diferit de ceilalți (chiar și în sens pozitiv – de exemplu are o haină foarte frumoasă ceea ce stârnește invidia agresorului);
- copilul este nou venit în școala respectivă.
Ok, am identificat problema. Acum cum putem să ne ajutăm copilul? Nu, nu trebuie să mergeți să luați situația în „mâinile dumneavoastră”. Nu veți face decât să transmiteți atât agresorului cât și propriului copil că el nu este în stare să rezolve singur problema (și poate consolida un sentiment al neputinței pe viitor, de dependență față de părinte – care nu are cum să fie prezent în toate situațiile-limită cu care se va confrunta în viața sa). Dar nici nu puteți rămâne indiferent. Trebuie ca propriul copil să se descurce singur, dar este la fel de corect faptul că este bine să vă asigurați că are toate instrumentele pentru a rezolva cu succes această provocare.
Valliers (2012) vede lucrurile într-o perspectivă similară. Este important să-l încurajați pe copil să găsească el însuși o soluție. Dacă este posibil, ajutați-l pe copil învățându-l să răspundă prin replici potrivite la insulte și să reacționeze adecvat în fața acestor situații. Uneori, afirmă Valliers, cei care intimidează renunță atunci când victima nu reacționează cum ar fi vrut ei.
Trebuie să consolidăm copilului o stimă de sine înaltă, astfel încât cuvintele răutăcioase ale celorlalți să nu-l afecteze într-o măsură însemnată. În al doilea rând, trebuie să-i cultivăm spontaneitatea răspunsului, să-l facem să aibă reacție. De cele mai multe ori agresorii verbali se bazează pe faptul că victima este atât de stresată de cuvintele auzite încât rămâne fără replică. Copilul trebuie învățat/antrenat să aibă o contrareplică rapidă, plină de umor (care-i arată agresorului și martorilor incidentului că subiectul agresiunii nu se situează în postura de victimă) și nonconflictuală (pentru a nu-i da ocazia agresorului să se considere îndreptățit să-și continue/intensifice jignirile).
Mama din povestea noastră ne-a relatat că prima ei reacție a fost să se gândească să meargă la școală, să se certe cu cadrul didactic de la clasă (pentru lipsa de reacție spunea ea – deși discuția avusese loc într-o pauză) și chiar cu fetița care-i jignise copilul. A fost însă uimită de faptul că propria fetiță a zâmbit și i-a spus: Nu spun că mi-a plăcut ceea ce mi-a spus colega mea de clasă. Dar am făcut ceea ce am aflat de la tine mai demult: am privit-o în ochi și am întrebat-o: De ce mi-ai spus așa? Te face mai fericită? Crezi că dacă îți jignești colegii o să se mai joace cineva cu tine? Nu, o să stai singură în pauze și o să te plictisești! Mai ales că uite ce revistă am eu în ghiozdan: mama mi-a cumpărat-o dimineață și doream să ne uităm împreună pe ea. Acum nu mai vreau!
Părintele își învățase copilul să se poarte ca un învingător. Nici măcar nu își dăduse seama când. Noi suntem un model pentru copiii noștri, copiii absorb profilul părintelui și îl pun în acțiune când te aștepți mai puțin. Mama respectivă și-a amintit că povestise o ceartă cu colegă de serviciu în care acționase cam în genul celor relatate de către fiica ei. Aici întâmplarea i-a fost favorabilă, însă nu trebuie să ne bazăm totdeauna pe ea. Putem zilnic, prin exerciții, povești, jocuri de rol, simulări să ne pregătim copilul pentru viață; apoi îl vom lăsa să aibă propriile victorii și să învețe cum să-și mânuiască armele în toate bătăliile pe care le va purta în anii care vor urma…