Trebuie să-i explicăm copilului deciziile noastre sau este de ajuns „pentru că așa spun eu”?

Copil de succes - bune practici, Profilul părintelului

Perspectiva tradițională asupra relației părinte-copil poziționează părintele pe un piedestal de pe care el știe totul iar copilul nimic. Mai aproape de zilele noastre balanța pare să se inverseze, am văzut de multe ori copii spunând (de la o vârstă destul de fragedă!) părintelui „eu știu mai bine ca tine!” ori “eu sunt mai deștept ca tine!”. Dacă explicația imaginii tradiționale este destul de ușor de dat, cum oare s-a ajuns la cea de-a doua perspectivă? Cercetările arată că în zilele noastre mulți dintre părinți ajung într-o asemenea situație din două motive:

–          Încearcă să le ofere copiilor condițiile de care ei nu au avut parte; copilul primește prea mult și prea ușor (nici nu trebuie să ceară ceva că părinții îi și oferă);

–          Consideră că pentru a crește încrederea copilului în propriile forțe, trebuie să-l lase pe acesta să „câștige” de fiecare dată (drept urmare, copilul învață că – din moment ce părintele pierde de fiecare dată în jocurile pe care le desfășoară împreună – acesta este mai puțin inteligent/puternic/perseverent decât el).

Vedem astfel că atât perspectiva tradițională (în care copilul este ținut într-o dependență totală față de părinte) cât și turnura pe care au luat-o lucrurile în ultimii ani (în care părintele se autodevalorizează pentru ca micuțul să capete o stimă de sine crescută) sunt pasibile de dezvolta dezavantaje majore în educația copilului. Bunul simț ne trimite spre necesitatea unei căi de mijloc, dar care ar putea să fie aceasta?

Perspectiva pe care v-o prezentăm astăzi pune în centrul comunicării părintele cu experiența și cunoștințele sale fără a omite copilul din această ecuație. În primul rând deciziile trebuie să treacă prin filtrul părintelui (ceea ce înseamnă că el poate și trebuie să ia în seamă dorințele și propunerile micuțului). Dar nu trebuie să ne oprim aici. Trebuie să îi oferim explicații detaliate, să ne asigurăm că a înțeles și acceptat decizia finală. Justificarea unei decizii sau acțiuni poate face realmente minuni. Paradoxul acestei situații este dat de faptul că, uneori, nici nu este nevoie ca justificare să fie una corectă ori serioasă. Simpla acțiune de a justifica o decizie în ochii copilului nostru este esențială. Un experiment realizat de către Langer, Blank și Chanowitz (apud Gueguen, 2006) este edificator în acest sens. În acest studiu experimentatorul  întreba o persoană (dintre cele care stăteau la o coadă la un copiator) dacă poate intra înaintea ei. Existau trei tipuri de formulări a acestei cereri:

–          Prima situație(absența oricărei justificări): Scuzați-mă, am cinci pagini de fotocopiat, pot să folosesc aparatul?

–          A doua situație(oferirea unei justificări valide): Scuzați-mă, am cinci pagini de fotocopiat, pot să folosesc aparatul deoarece sunt foarte grăbit?

–          A treia situație(oferirea unei justificări neportivite/slabe): Scuzați-mă, am cinci pagini de fotocopiat, pot să folosesc aparatul deoarece trebuie să fac fotocopii?

Concluziile cercetării au fost surprinzătoare: 60% dintre oameni cedau locul în absența justificării, 94% atunci când justificarea exista și era validă și 93% atunci când exista o justificare nepotrivită/slabă. Astfel, simplul fapt de a da o justificare pentru o acțiune a crescut nivelul de acceptare a cererii (chiar dacă justificarea era ușor absurdă – cu siguranță că trebuie să folosești copiatorul pentru a face fotocopii, nu îl poți utiliza pentru a încălzi mâncarea, nu este așa?).

Iată de ce este important să oferim justificări copiilor pentru deciziile/acțiunile noastre. Ei vor accepta mai ușor și vor urma cerințele noastre (fără ca acest lucru să dăuneze dezvoltării stimei lor de sine). Deciziile/acțiunile justificate îi oferă posibilitatea părintelui de a rămâne ferm și să își păstreze statutul de instanță superioară față de copil fără ca acest lucru să reprezinte o impunere autoritară. Dimpotrivă, aceasta perspectiva dezvoltă calmul și afectivitatea în relația dintre părinte și copil.

[ Articol citit de: 10 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns