Profilul cadrului didactic (3): depășirea perioadelor de criză în carieră

Profesorul și școala, Psihologia Copilului

Am încercat în cele două articole pe care le-am scris până acum privind profilul cadrului didactic să cadru didacticconturăm elementele care constituie puncte de atracție sau de părăsire a carierei didactice de către resursa umană valoroasă. Trecem astăzi la o nouă perspectivă: încercăm să sesizăm de ce mulți dintre tinerii entuziaști care intră în cariera de dascăl o părăsesc în primii ani, de ce persoanele care rezistă au una dintre următoarele caracteristici:

(a) cazul fericit: persoane cu o rezistență la frustrare mai mare, care reușesc să treacă peste problema salariului și a nerecunoașterii meritelor din partea societății (posedând o motivație intrinsecă profundă și o vocație aparte); și

(2) cazul nefericit: persoane care – fără să aibă dorința de a practica meseria de dascăl consideră că nu au alte oportunități și nu sunt buni de nimic altceva așa că rămân în interiorul unei profesii căreia îi văd doar limitările și neajunsurile.

Ce se întâmplă însă cu o categorie importantă de tineri, o categorie valoroasă pe care sistemul o pierde? Este vorba despre tinerii cu reale calități, care ar putea face meseria de dascăl la un nivel înalt de profesionalism, dar care sunt speriați de primii ani de muncă la catedră și care – în lipsa unui sprijin adecvat – decid să opteze pentru o altă carieră? Lucrurile sunt departe de a se situa doar în planul economiei noastre bolnave și a societății noastre care prezintă o tabelă de valori răsturnată. Încă din 1996 Lisa Francks sesiza că spre cariera didactică se îndreaptă patru categorii de persoane:

persoane decise să devină profesori și care abordează cu entuziasm cariera respectivă (este vorba despre persoanele cu rezistență la frustrare și cu dăruire profesională despre care vorbeam mai devreme);

persoanele care au entuziasmul tinereții, dar nu sunt încă decise (este categoria profesională care trebuie motivată, atrasă spre carieră și susținută să rămână);

categoria persoanelor decise, dar care abordează acest lucru cu o totală lipsă de entuziasm;

persoanele care nu au nici entuziasm și nici nu sunt decise (ajung aici din întâmplare sau consideră – așa cum am văzut mai devreme – că nu sunt bune de altceva).

Am vorbit deja despre categoria 1 și categoria 4 (cea mai bună și cea mai puțin bună pentru a se integra în meseria de dascăl). Elementele pe care le descriem mai departe se referă la categoria 2. Cum facem să atragem spre carieră pe persoanele care au calitățile necesare, dar sunt primele care pot să o părăsească (în favoarea unor alte profesii)?

Răspunsul este relativ simplu de dat: este vorba despre o formare profesională de calitate. formare initiala-continuaTrebuie ca formarea pedagogică să crească ca pondere în formarea inițială (universitară), dar și din punct de vedere al calității. În fața elevului de astăzi și a societății din care acesta provine pedagogia este obligată să se reinventeze, să își modifice limbajul și să devină cel mai important suport pentru tinerii absolvenți. Este o perspectivă care tinde să se clatine. Într-o cercetare comparativă am vrut să vedem (între anii 2000 prima cercetare și anii 2010 cea de-a doua cercetare), dacă există modificări de percepție la nivelul cadrelor didactice chestionate. Ei bine, dacă în anul 2000 cadrele didactice apreciau că formarea inițială (la nivel de universitate) și cea continuă (făcută tot prin universități, dar și prin CCD-uri, Inspectorate, ONG-uri) erau relativ apropiate ca pondere (42% față de 58%) în anul 2010 lucrurile iau o întorsătură dramatică pentru zona formării inițiale (23,5% față de 76,5%). Ce pot să însemne aceste cifre? Tânărul vine de pe băncile facultății pregătit să predea materia învățată la nivel universitar, dar nu știe ce îl așteaptă, nu este pregătit să facă față unei clase de elevi (și ca atare se poate speria ceea ce poate grăbi decizia de a pleca din sistem).

Un alt element din același plan comparativ al cercetărilor realizate la o distanță de 10 ani situatii de crizane confirmă cele spuse mai sus. Întrebați asupra perioadei de timp în care au traversat frecvente situații de criză, modelul de carieră exprimat de dascăli rămâne același: cel mai mult în primul an, apoi scade puțin între 1-3 ani, ajunge la cel mai scăzut nivel între 16-20 ani pentru a înregistra o ușoară creștere în ultimul interval (peste 20 de ani). Dar dacă modelul este similar, nu același lucru îl spun și procentele: dacă în anul 2000 primul an de practică la catedră era cel mai greu, cu cea mai mare frecvență a situațiilor de criză, totuși doar 32,23% dintre cei intervievați cred acest lucru. Procentul crește la 49% în cercetarea din 2010. Nu credeți că este simptomatic? Nu vorbim tot despre stresul, dezamăgirea mult mai mari decât și-a închipuit proaspătul absolvent? Nu vorbim tot despre insuficienta pregătire pentru ceea ce o să urmeze, despre lipsa practicii directe, despre faptul că tinerii profesori sunt trimiși în fața clasei fără să aibă „o trusă de supraviețuire” suficient de bună?

[ Articol citit de: 60 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns