„Fabrica” de profesori…

Copil de succes - bune practici, Profesorul și școala

A apărut recent o temă care pare că a întețit din nou focul dezbaterilor: despre masteratul didactic. Pus în paginile Legii 1/2011 el nu a apucat să se nască că a și fost trimis în eternul românesc atunci când vorbim despre profesori: cine să-l facă, dacă să-l facă, pentru ce să-l facă, când să-l facă etc. Un singur lucru nu a fost clar în dezbaterea publică: pentru cine îl facem?

Un prim răspuns este pentru elevi. Dar îi interesează pe elevi dacă cadrul didactic din fața lor are masterat didactic sau nu? Probabil că pentru copii mai important este să aibă în față un profesor blând, iubitor, exigent doar atunci când trebuie, echilibrat, pasionat de ceea ce face. Am întâlnit cadre didactice posesoare de diplome de doctor care nu reușeau să arate prea multe la catedră. Deci elevii nu sunt miza în acest context.

Un al doilea răspuns este că masteratul didactic este chiar pentru profesori. Așa – cred unii decidenți – vom reconsidera profesia didactică și prestigiul ei. Nimic mai fals și ca să revenim la tema de mai devreme, după scandalul cu doctoratele plagiate nimeni nu mai are încredere în doctorate (cu atât mai puțin într-un masterat). Un dascăl rămîne dascăl indiferent cum a fost format – prin liceu (pedagogic), facultate, masterat, doctorat sau studii postdoctorale. Pentru comunitatea locală, pentru părinți este mai important să știe că își pot duce copilul la școală ca la un izvor de cunoaștere și educare și mai puțin contează forma izvorului, ci calitatea pe care o are apa ce curge din el.

Poate să fie masteratul didactic o miză a dezbaterilor politice? Nu este așa că am ghicit? Dar dacă politicienii – de oriunde, din oricare partid – vor să facă ceva care să rămână în istorie să nu meargă cu jumătați de măsură: să facă o facultate de profesori (de la cap la coadă – licență, masterat, doctorat). Eu cred că merită corpul profesoral o astfel de decizie: să fie absolvenți ai unei facultăți construite anume pentru ei. Atunci da, o să fie o schimbare autentică în sistem. În caz contrar avem iar un compromis care o să fie mai rău ca sistemul care funcționează în prezent. Iată câteva argumente „din interior”:

  • un absolvent al unei facultăți (oricare este profilul acesteia) ce credeți că o să urmeze: un masterat profesional, academic sau un masterat didactic? El a venit la facultatea X pentru pasiunea dată de domeniul X. O să meargă mai departe în direcția respectivă, nu o să zăbovească câțiva ani pentru a ajunge într-o profesie pe care o cunoaște doar din experiențele de elev prin care a trecut. Masteratul didactic o să fie o „a doua șansă”, după ce persoana respectivă a încercat mai întîi (fără succes) o carieră de specialist în domeniul ales.
  • acum în structurile de pregătire psihopedagogică din facultăți sunt și studenți buni și studenți mai puțin buni (la specialitate mă refer). Cu ani în urmă primeam o replică într-o dezbatere cum că la modulul psihopedagogic vin doar cei mai slabi studenți. Nimic mai fals! Modulul pedagogic este o structură facultativă și după cum știm studenții care nu învață la facultatea unde sunt studenți nu se înghesuie să meargă la cursuri suplimentare. De obicei studenții buni, cei care fac toate cursurile de la facultatea lor sunt și cei care se înscriu (și continuă) în cadrul modulului psihopedagogic. Ceilalți se retrag pe parcurs.

Acestea fiind spuse se poate înțelege că aș opta pentru modul prezent de formare a cadrelor didactice. Și acest lucru este fals! Pregătirea psihopedagogică este o „Cenușăreasă” în facultăți, mulți profesori universitari având impresia că dacă ești bun la o materie anume, atunci ai idee și despre cum să se poate preda bine elevilor. Ceea ce omit ei este să realizeze că avem nevoie unii de ceilalți: trebuie să cunoști materia și să te pregătești pentru a putea să prezinți știința într-un mod atractiv elevilor. Aici este marea provocare! Nu sunt ore suficiente de practică pedagogică, nu este timp pentru reflecție didactică, pentru inovație, pentru comunicarea cu elevii. Timpul acesta trebuie să-l obținem de undeva, dar de unde?

Soluția este simplă: facultăți de profesori. Care să ofere o motivație, o carieră, o susținere, un scop. Și – în același timp – trebuie găsite modalități de motivare suplimentară a cadrelor didactice de la catedră (pe măsură implicării și performanțelor lor la catedră și nu pe hârtie). Cariera didactică să devină atractivă din toate punctele de vedere. Atunci o să avem ceea ce ne dorim. Iată provocarea: și-o asumă cineva?

[ Articol citit de: 3001 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns