Am auzit deseori exprimarea următoare: „Dacă nu ești cuminte nu știu ce îți fac!” sau „O să îți iau toate jucăriile!” sau „Ești pedepsit până faci 18 ani!” (această utimă reacție era adresată unui copil de 5 ani!). Prin aceste exprimări părintele consideră că „îl sperie rău” pe cel mic și că – în acest mod – respectivul copil o să fie mai puțin doritor să facă comportamente nepotrivite. La polul opus se află câteva elemente de pedagogia libertății care trebuie să ne dea de gândit.
Ei bine, cercetările demonstreazcă contrariul credințelor parentale. Mai bine zis – dacă avem o reacție disproporționată, dacă îi adresăm copilului o amenițare puternică nu o să îl speriem suficient de mult ca să nu-i mai treacă vreodată prin cap să facă lucrul interzis. Joule și Beauvois (2016) citează două cercetări – pe cea a lui Freedman și pe cea a lui Lepper pentru a aduce argumente care să sprijine o afirmație ca asta. Să vedem despre ce este vorba:
În prima cercetare Freedman a implicat un grup de copii cărora le interzicea să se joace cu un robot. O parte din copii „primeau” o amenințare considerată puternică „Dacă te joci cu robotul mă voi înfuria și voi fi nevoit să iau măsuri!”, pe când cealaltă parte auzeau o amenințare considerată ușoară „Nu te juca cu acest robot, nu este bine!”. Apoi cercetătorul părăsea încăperea și urmărea dacă respectivii copii ascultau îndemnul și nu se jucau cu robotul (deși acum adultul lipsea și ei puteau să facă ce doreau). Aceasta a fost prima parte a experimentului. După trei săptămâni copiii care participaseră la prima etapă aveau din nou posibilitatea să se joace cu mai multe jucării (printre care se găsea și robotul interzis), dar fără să mai primească acum nici o interdicție. Rezultatele au arătat că amenințarea puternică a făcut ca 67% dintre copiii care avuseseră parte de ea să se joace cu robotul pe când doar 29% dintre copiii care primiseră o amenințare ușoară au făcut același lucru.
Mai este un lucru surprinzîtor: majoritatea copiilor au ascultat îndemnul în prima fază a experimentului și nu s-au jucat cu robotul (indiferent dacă fuseseră supuși unei amenințări puternice sau ușoare) ceea ce arată că nu există diferențe între intensitatea/gravitatea amenințării și comportamentul care o urmează.
Să vedem acum cel de-al doilea experiment. Lepper a făcut pentru început cam tot ceea ce făcuse Freedman: un cercetător le cerea unor copii să nu atingă o jucărie deosebită. Și acești copii au fost împărțiți în două subgrupe: cei care au avut parte de o amenințare puternică și cei care au primit o amenințare slabă. Diferența a constat în ceea de-a doua fază (care a urmat tot după câteva săptămâni de la prima) deoarece acum nu mai era vorba despre faptul de a se juca cu jucărie interzisă, ci de posibilitatea de a câștiga premii dacă copiii își falisificau scorul la un test. S-a observat că subiecții care avuseseră parte de o amenințare mai ușoară erau mai pregătiți să reziste tentației de a trișa la testul cu premii decât cei care fuseseră supuși unei amenințări puternice. Concluzia la care ajung Joule și Beauvois după experimentullui Lepper este clară „primii (condiția de amenințare ușoară) învățaseră mai bine decât ceilalți (condiția de amenințare puternică) să rezisete tentațiilor”.
În principiu ceea ce a făcut diferența a fost sentimentul de libertate pe care copiii care au avut parte de o amenințare ușoară l-au putut încerca prin comparație cu ceilalți, cei care avuseseră parte de o amenințare puternică. Dacă îi oferim copilului libertatea propriilor decizii (îngrădită – atunci când este nevoie – fără un exces din partea părintelui) o să obținem rezultate mai bune pe termen lung, o acceptare și interiorizare a normelor pe care dorim să le transmitem. Să ne gândim la aceste experimente prima dată când copilul sau elevul nostru ne aduce la situația de a avea o reacție excesivă!
[ Articol citit de: 1070 persoane ]