Cum și cât să-i stârnesc interesul? Când este „prea mult”?

Părinții întreabă, Tehnici de motivare

Iată o problemă care-i frământă pe mulți dintre părinți. Există, la ora asta, o ofertă foarte mare de cursuri, o adevărată avalanșă de activități de dezvoltare (de la zona de distracție și divertisment până la cea centrată pe însușirea de noi cunoștințe). La ce vârstă este bine să-ți dai copilul la un tip de pregătire sau alta? Este bine să „forțezi limitele”? Unde se termină utilizarea maximală a potențialului copilului și unde începe suprasolicitarea?

Psihologul Jerome Bruner ne sugerează că putem aduce învățarea unor conținuturi la vârste mai fragede decât o facem în mod tradițional dacă procesul de învățare este organizat într-un mod potrivit respectivei vârste. Această perspectivă este un argument în favoarea accelerării dezvoltării micuților noștri. De pildă – așa cum am experimentat în propria familie astăzi – dacă îi dai copilului un joc Lego pe care scrie 6-12 ani (și fiica mea are mai puțin de 5 ani) se pare că forțăm limitele. În fapt, atât timp cât copilul se joacă și este fericit să-și asume o astfel de sarcină (ea a văzut o reclamă la televizor și ne-a îndemnat să cumpărăm respectivul joc) nu are cum să-i strice timpul petrecut în acest mod. Desigur că aici este extrem de important și rolul părintelui care trebuie să-și încurajeze copilul, să dovedească răbdare și să-l ajute doar în momentul în care vede clar că blocajul în care micuțul a ajuns este fără ieșire. Să fie acolo ca un partener de joacă, să-l întrebe pe copil dacă îi place ceea ce face, să-l sprijine în sărbătorirea micilor victorii, să-i ofere stabilitatea fiecărui pas făcut (fără să-l facă în locul lui!).

Ok, atunci când apare aspectul: „prea mult”? Sunt și părinți care fac eroarea să-și împingă copiii tot mai tare, să-i ducă spre o stare de epuizare (fie prin cerințe explicite de genul „să nu te prind că te întrece vreunul la grădiniță” fie implicite spunându-i „ești leit ca mine” astfel încât micuțul se străduiește dincolo de propriile limite să se înscrie în modelul cerut de către părinte). Atunci când copilul nu se mai distrează, când începe să se teamă de eșecul acțiunilor sale, avem de-a face cu apariția lui „prea mult”.

Jacob Kounin ne propunea trei elemente importante pentru ca o persoană să se dezvolte: progresul, provocarea, varietatea. De fiecare dată copilul nostru să aibă clară senzația progresului: „uite mami, acum știu mai bine să fac chestia asta”, chestie care la prima încercare nu-i reușise prea bine. În al doilea rând provocarea. Dacă copilul nostru se simte subprovocat, se plictisește. Avem impresia că este prea mic să înțeleagă X lucru și tindem să nu-i provocăm înțelegerea, implicarea, dorința de a cunoaște. Supraprovocarea este la fel de dăunătoare pentru că micuțul se poate bloca și ulterior complexa (dacă nu reușește să rezolve o sarcină suprasolicitantă). În sfârșit, varietatea presupune că micuțul se obișnuiește cu orice și o activitate provocatoare la început devine mai apoi o rutină și nu mai este deloc stimulatoare. De aceea trebuie, în mod constant, să diversificăm gama activităților pe care i le propunem, să identificăm permanent jocuri noi, modalități creative de învățare etc.

Iată de ce, respectând cele trei reguli ale lui Kounin o să  identificați justa măsură pentru a ajunge la valoarea optimă, la echilibrul dintre „prea mult” și „prea puțin”.

[ Articol citit de: 17 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns