Părintele epuizat – unde greșește?

Copil de succes - bune practici, Profilul părintelului

Există două extreme în parenting pe care le întâlnim în jurul nostru: pe de o parte este părintele implicat, atât de implicat încât ajunge repede la „capătul puterilor”, iar pe de altă parte este părintele care nu este suficient de implicat, care nu-i oferă copilului lui nici încredere, nici susținere, nici siguranța unui mediu corect de creștere.
Dacă a doua perspectivă este evident nocivă și se află în dezbaterea publică, prima abordare nu pare problematică: nu este „meseria” părintelui să fie implicat, să „dea totul” pentru copiii lui și să facă și imposibilul pentru aceștia?
Cercetările au demonstrat că un părinte care ajunge la fenomenul de burnout, un părinte epuizat, fără resurse pentru a mai continua, un părinte care se stresează prea mult are – în ultimă instanță – o influență negativă în educație (chiar dacă respectiva conduită are la bază bune intenții).
Dar oare care sunt sursele care ne furnizează o astfel de imagine? Preluând cercetările din plan organizațional (la locul de muncă unde apare burnout-ul) Paula Davis-Laack (2013) a observat că sunt multe similitudini cu „munca” de părinte:

  • lipsa de control: când părintele are sentimentul că a „scăpat hățurile din mâini” este un prim semn al epuizării.
  • recompensă insuficientă din partea celor din jur: am întâlnit mulți părinți care spun: „după tot ce fac pentru el (este vorba despre copil) nici măcar nu îmi mulțumește!” Un părinte care ajunge într-o astfel de perspectivă se afundă tot mai rău într-o disparitate între ceea ce oferă și ceea ce primește.
  • supraîncărcarea: „meseria” de părinte presupune toate aspectele supraîncărcării – este o activitate urgentă, părintele este permanent sub presiune, sunt dese situațiile în care nu știe cum și ce să facă. Fiind tot timpul în alertă părintele devine din ce în ce mai stresat și nervos.

Cum putem să acționăm atunci când obsevăm aceste surse care ne arată că intrăm într-o zonă de risc? Davis-Laack are niște sugestii la care merită să reflectăm:

  • Se înlocuiește perfecțiunea cu „suficient de bun.” De multe ori atunci când un părinte vrea să fie „cel mai bun părinte” ajunge să facă greșeli destul de grave. Ca părinte trebuie să privim lucrurile mai relaxat, trebuie să ne gândim că suntem oameni și mai și greșim și că atât copilul cât și noi învățăm, pas cu pas, să relaționăm și să „creștem”. Încercând să fim „perfecți” riscăm să ajungem la marginea depresiei, să fim atât te temători să nu facem greșeli încât să ne răpim (nouă și copilului) oportunități de creștere, de experimentare și dezvoltare…
  • Trebuie să realizăm căm „meseria” de părinte este dificilă pentru toată lumea: pentru aceasta este utilă discuția cu cei din jur, cu alți părinți, grupuri de părinți. Un părinte care duce totul singur ajunge sigur la epuizare…
  • Este bine să ne focalizăm pe ceea ce merge bine, pe lucrurile pozitive în detrimentul celor negative. Ușor de zis, greu de făcut vor spune multe persoane, cum să învăț să nu mă îngrijorez, să nu regret alegerile neispirate, să nu intru prea repede în panică etc… Știm că este un demers dificil, dar nu trebuie să uităm că și copiii învață de la noi un model de relație cu lumea înconjurătorare. Ești o persoană anxioasă, temerile te năpădesc la orice reacție sau mică problemă a copilului tău? Nu-i nimic, te poți preface că ești puternic! Dacă te „prefaci” de dragul copiilor tăi o să rămâi uimit de faptul că la un moment dat vei deveni ceea ce te-ai prefăcut. Amy Cuddy, professor la Harvard spune „Fake It Until You Make it”: trebuie să te prefaci până o să ajungi acel lucru.

[ Articol citit de: 1561 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns