Părintele-antrenor: cum dezvoltăm stima de sine a copilului

Profilul părintelului, Psihologia Copilului

Uneori părinții se simt prinși ca într-o capcană: pe de o parte știu că este bine să își încurajeze copiii, pe de părințialtă parte consideră și că trebuie să îi pregătească pentru o viață dură, să-i antreneze pentru situația în care alte persoane se vor purta urât cu ei. De aceea unii părinți afirmă că nu se întâmplă nimic rău dacă copilul intră din când în când în contact cu un mediu negativ, cu jignirile și atitudinile umilitoare, această situație conducând la imunizare, la creșterea rezistenței copilului la stres și frustrare. Părintele devine el însuși un actor al acestor jigniri și umiliri încercând în acest mod să-i predea copilului „școala vieții”. Este această reacție a părintelui una potrivită pentru educația celui mic sau dimpotrivă, poate conduce la o catastrofă în dezvoltarea lui?

Gergen a dat un răspuns la această situație. Cercetătorul le-a cerut participanților să-și descrie cu toată sinceritate propria persoană (folosind un set de atribute). Ei trebuiau să numească atât aspectele pozitive cât și pe cele negative. La jumătate dintre subiecți Gergen aproba trăsăturile pozitive (spunea că a văzut și el acele calități la respectiva persoană) și le dezaproba pe cele negative, pe când la ceilalți participanți se comporta invers. La finalul exercițiului cercetătorul a măsurat nivelul stimei de sine la toți cei care participaseră la studiu. Astfel s-a observat că dacă Gergen își exprima acordul în legătură cu descrierile pozitive ale subiecților, aceștia au avut un nivel ridicat al stimei de sine. Nu același lucru s-a întâmplat în momentul în care cercetătorul le nega calitățile; în acest din urmă caz stima de sine era mai scăzută.

De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că imaginea de sine se formează în urma interacțiunii cu părerea celorlalți față de propria persoană (și cel mai mult contează opinia persoanelor importante pentru noi). Desigur că este util ca micuțul să învețe să aibă fermitate în opinii și să nu fie ușor de impresionat de cele spuse de cei din jur. Dar nu aceasta este calea. Goffman (apud Hinton, B., Reitz) punctează bine această stare de lucruri: o fată ca să se considere pe sine “frumoasă” trebuie să primească și de la cei din jur un astfel de feedback, pornind de la complimente, invitații la întâlniri cu băieții etc. – acest lucru deoarece frumusețea nu are standarde absolute prin care propria comunicare cu sine “sunt frumoasă” să fie suficientă. Dacă toți cei din jur (începând chiar cu familia ei) îi vor spune că nu este frumoasă, deși se vede zilnic în oglindă, ea ajunge să creadă respectiva afirmație.

În viață trebuie să învățăm să avem încredere, dar trebuie să știm și în cine să avem încredere. Iar părintele reprezintă o bază sigură, o sursă emoțională puternică, o sursă a încrederii pentru copil. Și trebuie să rămână la aceste cote pe mai departe pentru a ne asigura că micuțul va crește într-un cadru echilibrat emoțional.

Concluzie: perspectiva cea mai potrivită atunci când ne gândim la părinte este aceea de antrenor. Un antrenor este alături de cel pe care îl antrenează și îl ajută să depășească situații dificile și să se autodepășească. În schimb, elementul destabilizant nu este niciodată antrenorul, părintele-antrenor se află în aceeași tabără cu copilul și este o sursă de experiență, de stabilitate emoțională și de dezvoltare…

[ Articol citit de: 39 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns