Părinte sau cel mai bun prieten al copilului?

Părinții întreabă, Profilul părintelului

Recent, un părinte ne-a mărturisit: Sunt cea mai bună prietenă al fiicei mele! Respectiva mamă spunea acest lucru cu o lucire de mândrie în ochi, era foarte fericită și  sigură de adevărul celor afirmate.

Dilema multor părinți se referă la acest aspect: pot să fiu cel mai bun prieten al copilului meu? Există și părinți care au reușit sau este doar o iluzie? Care este granița dintre prietenie și autoritate?

La toate aceste întrebări puteți să răspundeți relativ simplu: luați o situație extremă și analizați-vă reacția și vedeți dacă ea este de părinte sau de prieten. Să luăm chiar cazul doamnei din situația cu care am deschis acest articol și să vedem dacă fiica ei (în vârstă de 15 ani!) vine într-o zi și îi spune că s-a gândit să-și înceapă viața sexuală. Mama poate să reacționeze drept cea mai bună prietenă sau intră mai degrabă în rolul de părinte? Poate să aibă mama reacția tipică pe care ar avea-o o prietenă a fiicei ei (eventual tot de 15-16 ani)?

În ceea ce ne privește ne raliem la opțiunea lui Dumesnil (2010) care spune că „Un copil nu trebuie să trăiască lucrurile împreună cu noi în aceeași manieră în care le-ar trăi împreună cu un prieten (…) Chiar și atunci când suntem adversarul său într-un joc, el știe că nu luăm parte la confruntare cu adevărat și că ne face mai multă plăcere să-l vedem câștigând, ceea ce este greu de imaginat în cazul unui prieten”.

Mai mult decât atât, un părinte trebuie să îndeplinească o multitudine de roluri simultan, iar cel de prieten este doar unul dintre ele. Redl & Wattenberg referindu-se la multiplele roluri pe care un cadru didactic le îndeplinește aduc în atenție câteva care pot să se potrivească foarte bine și la caracterizarea părinților:

  • Părintele trebuie să fie – într-adevăr – prietenul copilului său. Nu cel mai bun prieten, lăsați acest loc pentru un copil de vârsta lui și care îi împărtășește interesele, neliniștile, care trece și el prin ceea ce fiul/fiica dumneavoastră trece.
  • Părintele trebuie să fie un model pentru copil. Un model de tipul „așa aș vrea să fiu eu atunci când o să fiu mare” ceea ce presupune o experiență mai mare, un mod diferit de a vedea lumea etc.
  • Părintele trebuie să fie atât detectiv (să afle ce s-a întâmplat în situațiile mai delicate) cât și judecător (să hotărască consecințe, să decidă – fiind, de altfel, un judecător care de multe ori își uită rolul și devine avocat al apărării).
  • În sfârșit, un părinte devine, uneori, o țintă pentru ostilitate. Copilul, așa cum am tratat subiectul și în alte articole, anterioare acestuia, are nevoie să își cunoască propriile limite, să experimenteze, fiind convins de dragostea părinților și văzându-i drept plasă de siguranță pentru toate aceste încercări. Urmărit uneori ca un model, părintele ajunge de multe ori să fie contestat de către copil (ajuns adolescent) în momentul în care acesta încearcă să se rupă de sub dependența pe care a avut-o față de familie. Sargent (2011, p.45) observă că micuții „vor să cunoască limitele propriului comportament: își testează părinții deoarece e mai sigur pentru ei să-și testeze comportamentul pe cineva care îi iubește necondiționat” iar Peter Ustinov definea fenomenul mult mai plastic „Părinții, sunt oasele pe care copiii își ascut dinții „.

Iată de ce nu credem că trebuie să încercați obsesiv să deveniți cei mai buni prieteni ai propriilor copii. Pentru că sunteți mult mai mult decât atât: părinți.

[ Articol citit de: 161 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns