Note mici la școală: cine este vinovat?

Copil de succes - bune practici, Pregătirea pentru școală

Există un triunghi relațional profesor-părinte-elev care dacă funcționează defectuos poate duce la școală 2deteriorarea motivației pentru școală, la note mici, la comportamente nepotrivite și multe altele. Acest triunghi relațional trebuie să aibă la bază un plan de comunicare bine optimizat (mai precis nimic nu trebuie lăsat la întâmplare) pentru că sunt multe aspecte care pot îi pot afecta stabilitatea și funcționalitatea. 

Astăzi vom analiza un prim aspect (care merită să fie luat în seamă imediat): în literatura de specialitate vorbim despre biasul de autoindulgență. Zuckerman (apud Ciccotti, 2007) vorbește despre tendința pe care o avem fiecare dintre noi în a ne atribui succesele unor cauze ce țin numai de noi, de potențialul nostru (spre exemplu, capacitatea sau efortul de care dăm dovadă). De parcă o astfel de exagerare nu este suficientă și reciproca devine valabilă: insuccesele le atribuim unor cauze externe (spre exemplu un profesor „rău” sau neșansa). Prin acest mecanism ne păstrăm părerea bună pe care o avem față de propria persoană (dacă reușim în ceea ce ne propunem este datorită propriilor merite, dacă vom eșua nu este vina noastră, nu puteam face nimic…)

Cum funcționează acest bias de autoindulgență în situația triunghiului profesor-părinte-elev? Răspunsul este clar, dar neliniștitor pentru educarea celui mic. În momentul în care copilul are succes toate cele trei „verigi” consideră că reușita le aparține: copilul pentru că „este deștept și a muncit mult”, părintele pentru că „a lucrat cu copilul, l-a motivat, este deștept ca tatăl/mama” și profesorul pentru că „a avut o metodă de predare excelentă”.

Dacă succesul nu este o problemă, ce se întâmplă în cazul unui eșec? Vor da „actorii” educaționali vina unii pe ceilalți? Se pare că da! Și acest proces nu are cum să ajute motivarea copilului în a obține note mai mari. Copilul o să considere că „profesorul a fost rău” sau că „părintele nu a oferit suficient sprijin”. La rândul său părintele o să considere de vină propriul copil („este leneș, nu a muncit suficient”) sau profesorul (și o să se pregătească să se certe cu acesta pentru că nu face ceea ce trebuie și copilul lui nu este suficient de motivat/învățat/sprijinit). Ce se întâmplă cu profesorul? Din păcate, conform lui Gosling și cadrul didactic cade, la rândul său, victimă: cercetătorul a încercat să afle ce părere au profesorii despre succesul sau insuccesul cursanților lor. La ce rezultate credeți că a ajuns? Profesorii tindeau să-și atribuie reușita elevilor lor. Dacă aceștia din urmă aveau succes cu siguranță că metoda lor de predare era cea mai bună. Dacă elevii eșuau în efortul de învățare cine credeți că era de vină în opinia cadrelor didactice intervievate? Răspunsul era simplu și funcționa ca o oglindă în modul în care părinții percepeau eșecul copiilor lor: dacă pentru părinți de vină erau profesorii, pentru profesori vina provenea din familia copiilor.

Este evident că o astfel de atribuire externă, în care fiecare dă vina pe celălalt pentru eșec nu o să conducă decât la conflicte și stres. Nimic nu o să se rezolve dacă actorii educaționali (fie ei elevi, părinți sau profesori) nu își vor asuma partea lor de vină. Însă pentru ca un  astfel de rezultat să se producă este necesară o redimensionare a modului de gândire a fiecărui participant. Dubois citat de Ciccotti observă că societatea în ansamblul ei obișnuiește omul să gândească astfel. Conform cercetătorului dacă un copil de 3 ani este întrebat de ce a oferit o bomboană unui alt copil el răspunde sincer: „pentru că mi-a cerut”. La 5 ani perspectiva este deja schimbată: la aceeași întrebare copilul o să răspundă ”pentru că sunt bun!”. Deja apare tendința ca oamenii din jurul nostru să ne perceapă pozitiv (ca fiind buni și generoși în cazul de față). Din acest moment o să fie din ce în ce mai greu să ne asumăm cu sinceritate și profunzime partea noastră de vină din eșecul nostru sau al celor din jurul nostru…

[ Articol citit de: 64 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

2 comments

Lasă un răspuns