Motivația învățării (I) – școala ca obligație…

Copil de succes - bune practici, Tehnici de motivare

Mulți părinți se confruntă cu o problemă importantă în momentul în care copilul lor ajunge la școală: cum Motivarea pentru scoalapot să dezvolte (și apoi să mențină) motivația celui mic pentru învățare. Școala nu este de multe ori de mare ajutor; ea le cere copiilor să învețe, le spune ce să învețe, dar nu și de ce trebuie să învețe. Singurul mare argument (repetat atât de părinți cât și de profesori) afirmă că dacă micuțul învață constant și sârguitor toți anii de școală, când va crește, va deveni un adult de succes. Ori un astfel de argument nu are suficientă forță pentru a întreține o motivație de asemenea amploare. De ce? Pentru că recompensa promisă este prea îndepărtată în timp. Gândiți-vă la un exemplu care este relatat frecvent în literatura de specialitate: deși în urma fumatului oamenii știu că pot să aibă probleme de sănătate, multe persoane nu renunță la acest obicei. În schimb, aceleași persoane nu ar pune mâna pe un fir electric dacă pe acesta este inscripționat: „pericol de electrocutare”. În primul caz consecința comportamentului este îndepărtată în timp (și astfel, are un efect mai redus asupra motivației persoanei de a face ceva), în cel de-al doilea caz comportamentul are consecințe imediate (ceea ce ne face să evităm atingerea firului electric).

Ok, argumentul succesului de mai târziu dacă învață de când este mic nu are o forță prea mare la majoritatea copiilor. Totuși, ce este de făcut? Lista elementelor este extinsă, în articolul de astăzi ne oprim doar la libertatea alegerii. Dar hai să vedem ce face instituția educațională în acest caz: greşeala şcolii tradiţionale constă în aceea că pune la dispoziţia elevului o singură opţiune. Copilul nu poate să aleagă, îi este răpită posibilitatea propriei decizii. El este obligat să înveţe. Dar trebuie să știm că obligaţia în sine creează o presiune de respingere extrem de puternică. Gândiţi-vă, spre exemplu, la cel mai bun fel de mâncare, la alimentul dumneavoastră preferat. Mergeţi la un restaurant şi când cereţi meniul chelnerul vă spune: „avem asta, mâncaţi!” şi vă trânteşte în faţa o farfurie cu mâncarea care vă place. Lipsa posibilităţii de a alege ar putea să vă facă să vă piară tot cheful de a mai savura respectivul aliment.

Ce se întâmplă când copilul nu face exact ceea ce așteaptă de la el părintele ori profesorul? Se apelează la interdicţie, adultul îi spune micuțului: „fă asta!” și „nu fă asta!”. Funcţionează această reacție? Cercetările ne arată că se declanșează mai degrabă o reacţie puternică de respingere, indiferent dacă vorbim despre o cerere corectă ori nedreaptă, simplă sau complexă. Prin interdicţia formulată adultul (fie el părinte sau profesor) s-ar putea să se lovească de forţa fenomenului de reactanţă psihologică.

Acesta din urmă pornește de la reacţia care apare în urma ameninţării de a restricţiona ori uneori chiar elimina libertatea persoanei de a alege să acţioneze în maniera în care aceasta doreşte; în mod firesc o astfel de perspectivă determină persoana să acționeze într-o direcţie care să-i reasigure libertatea unui comportament ori unei atitudini.

Aşa cum se remarcă de altfel, teoria reactanţei urmăreşte să explice – de o manieră mai complexă – fenomenul de „psihologie inversă”. Părintele poate reflecta la propria reacție când i se întâmplă ceva asemănător (dacă cineva vă spune „nu îți dau voie să faci asta” s-ar putea să simțiți o dorință puternică de a trece peste interdicție, să faceți acel lucru).

Două elemente conduc la un astfel de fenomen: (1) pe de o parte, copilul percepe faptul că nu mai este liber în a raționa ori a se comporta în modul în care consideră că trebuie să o facă; şi (2) eliminarea acestei libertăţi este nelegitimă şi nejustificată. Brehm foloseşte un exemplu foarte nimerit pentru a ilustra această a doua condiţie (drept care îl vom relua şi noi aici): să spunem că sunteţi fumător şi într-un restaurant un chelner vă cere să nu fumaţi; reactanţa dumneavoastră va crește dacă el va motiva această cerere „pentru că aşa vreau eu” şi se va diminua dacă vă va explica, de exemplu, că aceasta este politica restaurantului, deoarece există detectoare de incendiu care se pot declanşa în cazul că cineva fumează.

Un alt aspect este importanţa comportamentului pentru persoana respectivă; să rămânem la exemplul de mai sus și șă ne închipuim că doi fumători, unul ocazional şi unul „înrăit” intră în restaurant şi doresc să îşi aprindă o ţigară. O persoană de la o masă apropiată le cere să nu fumeze; este evident că individul pentru care comportamentul este mai important (fumătorul „înrăit”) va dezvolta o reactanţă mai crescută la această interdicţie. În acelaşi timp un indicator important este şi timpul pentru care este prevăzută restricţia. Dacă persoana de la cealaltă masă le cere să nu fumeze cinci minute atunci avem o reactanță mai scăzută decât dacă le va cere să nu fumeze următoarele două ore!

Putem astfel observa că, pentru a nu declanşa fenomenul de reactanţă trebuie să ne asigurăm că nu obligăm copilul să facă anumite lucruri. Evident că un asemenea mod de acţiune nu este întotdeauna posibil. Dar chiar dacă trebuie să impunem anumite aspecte trebuie să recurgem la cele două linii de forţă descrise mai sus: să ne asigurăm că micuțul nostru înţelege motivele profunde pentru care îi sunt impuse anumite lucruri şi să facem o distincţie între “înrăiţi” şi ceilalţi.

Am punctat un prim aspect important în motivația pentru învățare a copilului nostru. Trebuie să vă feriți ca el să vadă mersul la școală ca o obligație (reacțiile părinților sunt diverse pe această temă, de exemplu întâlnim des afirmația „Trebuie să mergi la școală, ea este serviciul tău de copil…”). Dimpotrivă, este bine ca micuțul nostru să considere că este decizia lui de a merge la școală și că el este cel care își dorește acest lucru (și nu adulții din jur sunt cei care o impun).

[ Articol citit de: 106 persoane ]

Lasă un răspuns