Strategiile de memorare sunt elemente utile în „arsenalul” unui profesor sau unui părinte. Pentru că la baza Muncadezvoltării școlare stă – de multe ori – capacitatea de a reține de care dă dovadă un elev, este util să vedem care sunt elementele pe care le putem utiliza. Ele nu sunt aspecte spectaculoase, dar de multe ori le pierdem din vedere atunci când încercăm să-l facem pe copil să rețină informațiile pe care trebuie să le învețe.

Ce putem face efectiv? Literatura de specialitate (vezi și și Henry, 2012; Chowdhury, 2006; Lewis, 2013; Cuplin, 2010; Green, 1999 etc) ne pune la dispoziție câteva perspective:

  • Încrederea în propria memorie. Este primul lucru de care părintele/profesorul trebuie să aibă grijă în relația cu copilul. Încrederea în propria memorie evidențiază faptul că dacă ne repetăm permanent că memoria noastră este bună creierul o să înregistreze această informație și o să acționeze în consecință. La polul opus, dacă o să ne spunem că memoria noastră nu este așa grozavă atunci ajungem în situația de a ne deturna starea pozitivă necesară unei memorări performante.

Dar ce se întâmplă uneori în școală sau acasă? Cum reacționează adultul în fața unei dificultăți pe care copilul o are în a memora un conținut? Cum reacționează copilul față de obstacolul pe care îl întâmpină?. Expresia „nu pot!” este des întâlnită în relația părinte/profesor-copil și ea este distructivă la adresa imaginii de sine pe care acesta și-o construiește. Mai mult decât atât, uneori și cadrul didactic (sau părintele) poate contribui la această deturnare a încrederii (în relația cu elevul adultul poate să-și însușească explicația copilului – și atunci „nu pot!” se transformă în „nu poți!”). Ei bine, iată că studiile în domeniu evidențiază clar că, înainte de a merge la aspecte ce țin de rafinarea capacității de memorare a elevilor, este bine să luăm în calcul modul în care construim (și menținem!) o părere favorabilă a acestuia față de propria persoană.

  • Asocierea pornește de la o realitate incontestabilă: este mai ușor să memorezi ceva nou dacă este pus în conexiune cu ceva ce deja este în memoria ta. Este un fapt asupra căruia pedagogia a insistat dintotdeauna

Dar asocierea nu este doar un proces general în care cunoștințele vechi sunt relaționate și construite în legătură directă cu cele pe care deja le știm. Există și forme mai „subtile” de asociere. Literatura de specialitate face referire și la tehnica asocierii după prima literă presupune să luăm prima literă din fiecare cuvânt pe care vrem să ni-l reamintim și cu literele astfel rezultate să realizăm un nou cuvânt sau o frază. Acest rezultat este mai ușor de reținut și în momentul reactualizării lui din memorie pot să fie reamintite și toate cuvintele ale căror prime litere au făcut parte din produsul final. Avantajul tehnicii este că ne putem reaminti mai multe lucruri printr-un efort de memorare mai redus și avem la dispoziție suficiente indicii pentru a ajunge la lista de cuvinte inițială.

  • Multiplii analizatori. În învățare este util să implicăm câți mai mulți analizatori ca să ofere sens memorării: auditiv, vizual, olfactiv, gustativ și kinestezic. Reamintirea devine mai ușoară dacă aceste elemente sunt implicate – din mai multe surse ne vom reaminti un fenomen dacă el nu este doar auzit, ci și văzut, pipăit, mirosit și – de ce nu – gustat.

Realizează școala acest lucru? De câte ori trece dincolo de implicarea analizatorilor vizuali și auditivi?
Totuși, nu putem anula influența acestor analizatori (chiar dacă ea este mai redusă, cercetările arată că nu trebuie să ignorăm contribuția lor).

  • Culoarea și exagerările – cu cât fenomenul pe care îl investigăm are mai multă culoare el este „viu” în ochii noștri, are putere și putem reține ușor. Cu cât este mai „șters” cu atât reținerea este mai dificilă. Este deci important să facem informația să aibă valoare pentru noi deoarece – se observă în literatura de specialitate – cu cât imaginile sunt mai ireale, cu atât ele o să fie reamintite mai ușor.
  • Umorul – lucrurile se rețin mai ușor dacă există un factor distractiv: de exemplu un profesor de istorie care vine îmbrăcat la lecție ca un voievod cu siguranță că o să declanșeze o mai bună memorare a ceea ce vrea să transmită.

[ Articol citit de: 2640 persoane ]

De Ion-Ovidiu Pânișoară

Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 31 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române și două jocuri educaționale. Coordonează la Editura Polirom colecțiile Profesorul de succes și Carieră. Succes. Performanță.