Mecanismele de apărare (2) – părintele în acțiune!

Copil de succes - bune practici, Relația cu copilul/elevul

Completăm astăzi lista mecanismelor de apărare care ar trebui cunoscute de către părinți în relația cu copiii Mecanismele de apararelor. Dacă, de obicei, părinții sunt cei care ar trebui să îi ajute pe cei mici, uneori chiar noi, adulții, suntem cei care trebuie să ne cunoaștem mai bine:

1) Compensarea reprezintă „contracararea unei slăbiciuni reale sau imaginare prin accentuarea unor trăsături dezirabile ori manifestarea unor comportamente de excelenţă în alte domenii” (Coon, 1983, p. 318); prin acest mecanism de apărare, „subiectul înlocuieşte un sentiment intolerabil (inferioritate, culpabilitate) prin alt sentiment (superioritate, merit…)” (Mucchelli, 1981, p. 52).

Ce trebuie să facă părintele: un element esențial în preîntâmpinarea consecințelor nefavorabile produse de către mecanismele de apărare este dat de urmărirea atentă a copilului. Atunci când cel mic are reacții pe care le considerați ca fiind dincolo de ceea ce știați în ceea ce-l privește este bine să aveți o discuție profundă cu el. Dacă copilul are încredere în propriile forțe, dacă se simte iubit, înțeles și acceptat, rata de apariție a compensării este mult micșorată.

2) Raţionalizarea: apare „atunci când explicaţiile oferite sunt rezonabile, raţionale şi convingătoare, dar false” (Coon, 1983, p. 319). Nu de puţine ori aceste justificări sunt “oferite” şi celorlalţi de către persoana care raţionalizează pentru a arăta că un comportment greșit are, în fapt, o motivație. Coleman şi Glaros (1983) observă că dacă, spre exemplu, dorim mai mult să mergem la un film decât să stăm şi să învăţăm pentru un examen important, putem găsi multe justificări ale comportamentului greşit: nu trăim decât o dată ori după acest moment de relaxare vom gândi mult mai clar. Tot o raţionalizare găsim la  părintele crud care atunci când se poartă urât cu copilul său spune că tot ceea ce face este „pentru binele copilului”, deoarece astfel acesta creşte mai „călit” şi mai pregătit pentru „o lume rea”.

Există două modalităţi de raţionalizare mai des întâlnite: strugurii acri şi lămâile dulci. Un proverb spune că strugurii la care nu ajungi sunt acri. Spre exemplu, dacă copilul dumneavoastră nu reușește să primească note bune la o materie ajunge foarte repede în această capcană: „oricum nu îmi plăcea să învăț la X sau la Y!”. Lămâile dulci este o altă strategie de raţionalizare, de fapt inversul strugurilor acri. De data asta ne vom auto-convinge că o situaţie neplăcută este în fapt … plăcută. Dacă același copil este obligat de către niște colegi mai mari să le cumpere suc/înghețată etc. (devenind „vaca de muls” pentru respectivul grup) el poate să se autoconvingă: „Da, dar este o onoare pentru mine care sunt dintr-o clasă mai mică să stau cu ei. Pe colegii mei de clasă nici nu-i bagă în seamă!”.

Ce poate să facă părintele: Când cel mic ajunge să raționalizeze părintele trebuie să-l învețe că o justificare (oricât de frumoasă este ea) nu schimbă de fapt comportamentul. Copilul trebuie să răspundă la întrebarea: „Îți dorești sau nu cu adevărat acest lucru?” Spre exemplu, în cazul materiei la care nu reușește să ia note bune întrebarea este: „Poate că nu îți place să înveți asta, dar chiar vrei să ai note mici? Cum putem face să îndreptăm situația și să iei note mari?” În acest mod redirecționăm accentul de la justificare (pe care o lăsăm așa cum este, dar nu o mai poziționăm în centrul discuției noastre) spre acțiune (ce este de făcut?).

3) Fixaţia se caracterizează prin menţinerea unei reacţii persistente neadaptate, chiar dacă respectivul comportament nu este un răspuns adecvat la problemă (Luthans, 1985) ; Când i se reproşază un anumit lucru persoana respectivă nu numai că nu neagă problema, dar și-o asumă (într-un mod greșit). Apar reacții de genul: „Asta e!” A Cardon (2002) vorbește despre fixație ca despre un joc de manipulare numit piciorul de lemn”; el porneşte de la ideea că deşi eşti implicat în propria nereuşită, nu poţi ai ce să-i faci – nu poţi să-i ceri cuiva care are picior de lemn să danseze bine! Tipul de motivaţii ale celor care se află într-o astfel de situaţii îmbracă forma unor expresii în genul: “Este prea târziu, nu mai pot să fac nimic”.

Ce poate să facă părintele: Părintele trebuie să insiste pentru a-i arăta copilului că lucrurile nu s-au încheiat, că mai pot exista soluții, că trebuie să caute aceste soluții. Dacă cel mic spune „Pur și simplu eu NU POT!”, părintele trebuie să-l sprijine cu delicatețe astfel încât la următoarea încercare copilul să ajungă la un rezultat bun. O astfel de simulare a succesului o să-i dea părintelui ocazia de a-i demonstra celui mic că „SE POATE, trebuie să încerci iar și iar, să perseverezi!).

[ Articol citit de: 12 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns