Am vorbit pe parcursul a patru articole despre conflict. Conflictul aduce cu sine o tensiune inevitabilă. 
Uneori aceasta poate să fie o folosită drept sursă de energie pentru progres, pentru găsirea unei soluții mai bune care să ducă relația de cooperare la un nou nivel. Alteori ea se acumulează și – la fel cum rugina afectează, în timp, durabilitatea unui ansamblu metalic – produce dereglări profunde ale relației dintre parteneri (uneori ireversibile).
Cum reacționează oamenii la frustrare? Uneori trec dincolo de ea, o înving, o folosesc în avantajul lor. Alteori încearcă să o ocolească, să găsească o rezolvare ușoară pentru situații dificile, să aibă iluzia că totul este încă Ok (deși nu mai este așa!). Astfel, ei aleg să facă apel la anumite mecanisme de apărare (vezi şi cercetările lui Freud); prin astfel de reacţii ei scapă iluzoriu de stresul indus de starea conflictuală, chiar dacă problema rămâne nerezolvată (Luthans, 1985). Dar care sunt aceste elemente numite de literatura de specialitate mecanisme de apărare?
1). deplasarea/înlocuirea: presupune procesul inconştient de transferare a emoţiei de la obiectul (sau situaţia) de care este într-adevăr legată, către un altul care nu aduce așa de multă suferinţă. (Gelder, Gath, Mayou, 1994). Mai precis, așa cum observă Luthans (1985) emoțiile înăbușite, care nu au putut să fie exprimate față de cel care le-a provocat, vor exploda și vor răni o altă persoană. Un exemplu este frecvent în experienţa noastră de zi cu zi: părintele a fost criticat de managerul direct şi nu a putut să-i răspundă nimic de frica unor repercusiuni ulterioare; el se întoarce acasă, iar partenerul de viaţă ori copiii vor deveni “obiectul” furiei lui la cea mai mică greşeală (ne putem da seama că suntem într-o astfel de situație dacă cei din jur au comentarii de genul “dar ce-am făcut?” pentru că reacţia noastră este exagerată, în fond am deplasat furia de pe o persoană – managerul – pe altele – partenerul de viaţă/copiii). Părinții trebuie să fie atenți pentru că un astfel de mecanism de apărare este frecvent în viața de zi cu zi și – uneori – putem să deplasăm energia emoțiilor înăbușite chiar în interiorul familiei (de exemplu enervarea este produsă de soț/soție, dar izbucniți față de copil. Acesta din urmă rămâne, la rândul său, cu o stare de confuzie, nu știe cum și ce trebuie să mai facă pentru ca să „fie bine”.
Ce facem în deplasare/înlocuire? Când simțim că persoana de lângă noi a căzut pradă unui astfel de mecanism de apărare este bine să o ajutăm să își dea seama care este adevărata cauză și adevărata țintă pentru frustrarea sa. O putem ajuta să se relaxeze, să îi ascultăm problema, să o lăsăm să se „descarce” și să o refocalizăm pe adevăratele probleme pe care le are.
2) refugiul în reverie/fantazarea: se manifestă prin forme ale activităţii imaginatorii, furnizând o cale de evadare din realitate şi oferind satisfacţie persoanei; copiii pot avea astfel de mecanisme de apărare atunci când se retrag într-o lume numai a lor, o lume în care lucrurile se rezolvă așa cum ei doresc (și cum nu s-ar putea produce în realitate). Fantazarea se poate face în două direcţii – “eroul cuceritor” şi “eroul suferind” (Coleman, Glaros, 1983). În primul caz persoana se poate vedea pe ea însăşi ca un mare atlet, un soldat vestit, o persoană foarte bogată etc., în orice caz o persoană care face un lucru măreţ şi pentru aceasta câştigă admiraţia şi respectul tuturor. În eroul suferind, persoana se imaginează ca suferind de un handicap îngrozitor; restul lumii aflând despre dificultăţile pe care le întâmpină o înconjoară cu respectul unei persoane care înfruntă cu curaj o asemenea soartă.
Un exemplu de fantazare – pe care îl întâlnim frecvent – este cel al unui copil care este bătut în fiecare zi la şcoală de către un elev mai mare. Subiectul nostru se refugiază în reverie unde îşi închipuie că este puternic, că are puteri magice şi el este cel care îl pedepsește pe elevul mai mare. Concluzia acestui exemplu? A doua zi la şcoală elevul mai mare iar îl va bate!
Ce facem în reverie/fantazare? În primul rând trebuie să scoatem persoana de pe terenul imaginar și să o aducem pe cel real. Identificarea sursei reale de frustrare și a unor modalități eficiente de rezolvare a problemei reprezintă primii pași. În al doilea rând trebuie să stabilim obiective realizabile (chiar dacă păstrăm planul imaginar). Studiile au arătat că în momentul în care fantazarea presupune un moment de visare spre un obiectiv realizabil (dar pentru a cărui atingere este necesar un efort susținut), avem de-a face cu un lucru pozitiv, cu strategia de vizualizare. Spre exemplu, copilul nostru nu are cum să capete puterile magice la care visează (și astfel fantazarea este negativă, pentru că nu duce nicăieri), dar poate să învețe să lupte, să se apere – la un club de karate (și dacă se gândește la momentul fericit în care devine un bun luptător are o motivație mai mare să muncească mult pentru asta – și astfel vizualizarea este pozitivă).
3) proiecţia este unul dintre mecanismele de apărare cele mai cunoscute și des întâlnite. Se manifestă prin protejarea individului de sine însuşi, de conştientizarea trăsăturilor indezirabile sau inacceptabile pe care le atribuie altora; un exemplu l‑ar putea constitui situaţia în care un copil se încăpățânează să creadă că părinții lui sunt singurii de vină pentru conflictul pe care îl are cu ei. Un alt exemplu – frecvent în familiile cu mai mulți copii – este dat de către unul dintre cei mici care începe să „dea vina” de fiecare dată (inconştient) pe unul sau altul dintre frații lui (el nu este niciodată vinovat). Mama îi reproşează că a fost rău cu fratele său, dar el justifică (crezând sincer ceea ce spune) că, dimpotrivă, fratele lui a fost rău cu el (ceea ce nu reprezintă realitatea). În psihologia conflictelor acest mecanism este cunoscut drept reflecţia în oglindă; o persoană care se află în conflict cu o alta îi poate atribui acesteia antipatia şi ostilitatea proprie şi astfel propriile sentimente de antipatie şi ostilitate devin mai uşor de suportat (în opinia noastră celălalt este intolerant şi nu vrea să rezolve conflictul, noi suntem toleranţi şi deschişi).
Ce facem în proiecție? Pentru copilul care proiectează trebuie să fie întotdeauna un vinovat pentru greșeli și probleme (niciodată nu este el). O modalitate de lucru care se poate aplica la începutul proiecției este tehnica de reciprocitate. Cineva din anturajul copilului începe să aibă acțiuni de proiecție în care de vină este … micuțul nostru (deși el nu are vreun amestec în situația respectivă). Copilul încearcă atunci un sentiment de revoltă (se apără, spune că nu are cum să fie el vinovat). Este momentul ca părintele să îi pună în față momentul în care el, copilul proiectează și să îl ajute să conștientizeze că la fel cum se simte el acum (acuzat pe nedrept), în aceeași situație a fost și colegul/prietenul lui.
[ Articol citit de: 295 persoane ]