Harta dezvoltării copilului (6): Învățarea

Copil de succes - bune practici, Harta dezvoltării copilului

Pentru că tocmai a început școala ne vom focaliza următorul aspect din harta dezvoltării copilului pe învățarea 4elementul central al procesului de învățământ: învățarea. În cadrul școlii învățarea este strâns legată de alt element important: predarea. Multe dintre slăbiciunile școlii sunt generate de ruperea acestei legături predare-învățare.

De multe ori, atunci când îi întreb pe cei din jur să-mi ofere o definiție a predării primesc o explicație pe care o consider nefuncțională: predarea ar consta în transmiterea unor cunoștințe. Astfel, profesorul poate considera că dacă a transmis cunoștințele a făcut destul. Smith este cel care vine cu o viziune diferită: predarea devine un sistem de acțiuni destinate să inducă învățarea. Mai simplu spus, orice ar face profesorul – dar care produce învățare – reprezintă o predare eficientă. O astfel de perspectivă lasă o libertate mare cadrului didactic, dar aduce cu sine și o responsabilitate imensă. Profesorul nu mai poate să spună: mi-am făcut datoria, ei nu vor să învețe (referindu-se la elevi). Datoria lui este să găsească calea prin care elevii să învațe și – mai mult chiar – să le placă să învețe.

Totuși, avem de-a face cu o distincție importantă: școala îi cere copilului să învețe (centrându-se pe rezultat), dar mult mai puțin îi oferă și instrumentele necesare (să îl învațe să învețe). Pentru a ajunge la acest rezultat trebuie urmați mai mulți pași dintre care amintim doi:

  1. Copilul învață dacă informația respectivă este relevantă pentru el. Un studiu întreprins de Geoffrey Saxe a evidențiat că micuții din cartierele sărace ale Braziliei deși nu nu beneficiaseră de o educație standard reușeau performanțe considerabile atunci când matematica era parte a propriei vieți. Supraviețuirea lor depindea de vânzarea de dulciuri la colț de stradă așa că ei ajunseseră – în mod intuitiv – să realizeze calcule complexe. Această cercetare mi-a adus aminte de momentul în care am ajuns ca președinte a unei comisii de grad I la o școală cu clasele I-IV într-o zonă defavorizată. Erau acolo unii copii care nu avea cunoștințe elementare la multe materii, dar la matematică izbuteau mult mai bine. Exprimându-mi nedumerirea învățătoarea mi-a relatat că respectivii copii vindeau flori la șosea astfel încât operațiile de adunare și scădere deveniseră vitale.
  2. Pentru a vă sprijini copilul să învețe să învețe al doilea pas este acela de a-l ajuta să-și cunoască mai bine propria persoană. Care este caracteristica sa principală? Este un vizual (majoritatea dintre noi suntem)? Atunci îl vor ajuta aranjarea informaților pe hârtii colorate, tabele și grafice etc. Este un auditiv? Va învăța bine dacă aude explicații bine gândite, dacă lecturează cu voce tare. Sau dominanta copilului dumneavoastră este kinestezică? În timp ce învață se mișcă prin cameră? Este un semn bun pentru cei care se încadrează în acest tip. Oricum, rețineți că avem de-a face cu o dominantă, nu suntem puri într-un tip sau altul și faptul că în timp ce ne plimbăm prin cameră repetăm cu voce tare cele ce vrem să le învățăm nu trebuie să ne mire. Pe de altă parte, preluându-l pe Butler, Cerghit (2002) vorbea despre 4 stiluri de învățare:

– Stilul A care muncește mai bine în mod solitar, își planifică bine activitatea și ajunge la rezultat la termen, ia notițe detaliate, poate pierde imaginea de ansamblu centrându-se pe detalii.

– Stilul B căruia îi place să rezolve probleme, se descurcă mai bine în scris decât la un examen oral, precis și meticulos, are nevoie de multă informație până să înceapă lucrul.

– Stilul C are o deschidere mai mare spre creativitate, se centrează pe imaginea de ansamblul în detrimentul detaliilor, este relaxat și reflexiv, este entuziast, dar poate fie ușor de distras de la activitate

Stilul D este comunicativ și lucrează mai bine cu ceilalți decât singur, este deschis spre nou, preferă să citească în diagonală, nu-i place prea multă planificare fiind o persoană guvernată de spontaneitate, lasă lucrurile până în ultimul moment.

Mai simplu, putem vedea aici două tendințe (cum este descris, spre exemplu, un alt instrument, inventarul KAI (în Stoica-Constantin, Neculau, 1998): stilurile A și B sunt ceea ce din această perspectivă se numește stilul adaptativ (persoane centrate spre elementele sigure, oarecum rutiniere, care nu-și asumă riscuri, organizate și planificate) iar stilurile C și D ar aparține mai degrabă stilului inovativ (originalitate dublată de eficienţă mai redusă, indisciplină şi dezacord, tentativă de schimbare a regulilor, generarea unui mare flux de idei, capacitatea de muncă de rutină şi de detaliu fiind susţinută pe perioade foarte scurte).

Ok, am făcut aici o scurtă trecere în revistă a principalelor elemente necesare pentru ca părintele să își dea seama în ce categorie se încadrează copilul său. Este vorba doar de o dominantă, putem avea câte ceva din fiecare; totuși nu poți să te definești în egală măsură ca fiind organizat și dezorganizat. Ești mai degrabă organizat sau mai degrabă dezorganizat. Primul lucru pe care trebuie să-l știe părintele este că deși stilurile se pot ameliora, ele sunt relativ stabile în timp. Iată de ce a încerca să scoți o persoană meticuloasă și organizată dintr-un inovativ nu are cum să funcționeze. Dimpotrivă, relația părinte-copil se tensionează și nimeni nu câștigă din asta. Oricum, literatura de specialitate subliniează că nu există un stil bun și altul rău, oricare are avantaje și dezavantaje dependente de situație! În fine, pentru a-l ajuta să învețe să învețe este important să vă cunoașteți copilul și să vă pliați dumneavoastră cerințele pe stilul său și nu invers.

[ Articol citit de: 17 persoane ]

Lasă un răspuns