Georgeta Pânișoară (coord.) Psihologia copilului modern, Polirom, 2011

Fragmente din text (pp. 211-212) Copilul ne spune, din când în când, că este nefericit. Sigur, este normal ca un om să se simtă uneori nefericit. Ne întrebăm, desigur, cum îl învăţăm să facă faţă acestei stări sufleteşti. În momentele de nefericire, întrebaţi copilul : dacă ar avea o baghetă magică, ce ar face ? (Bourbeau, 2009) Este foarte important să înveţe să exprime el însuşi ce vrea. Apoi, spuneţi‑i copilului că şi vouă, părinţilor, vi se întâmplă să fiţi uneori nefericiţi şi că încercaţi să depăşiţi momentul critic.

Reflecţii părinteşti : Ce îl face fericit pe copilul/copiii dumneavoastră ? Vă comunică sursele fericirii lui/lor ? Atunci când copiii dumneavoastră sunt nefericiţi, la ce „trucuri” apelaţi pentru a-i face să se simtă mai bine ? (

De ce există atât de mulţi copii care îşi critică părinţii şi au resentimente faţă de ei ? E posibil ca frustrarea, lipsa stimei de sine, suferinţa copilului în faţa greşelilor părintelui să îl facă incapabil să ierte. Copiii sunt extrem de sensibili la grijile şi temerile părinţilor şi e posibil ca, în mod incon­ştient, să îşi formeze un mod de gândire fatalist, pesimist sau anxios. Ar fi minunat să încercaţi să evitaţi a vă exteri­oriza temerile zilnice legate de lucrurile, până la urmă obişnuite, din viaţa copilului. Cei care sunt părinţi ştiu însă ce greu este să se abţină să spună : „Să fii atent”, „Mi‑e teamă că…”, „Îţi port atâta grijă…”. Astfel de remarci, auzite frecvent, sunt interiorizate de către copil. Ulterior ele ajung să caracterizeze copilul la nivel de personalitate şi să‑l 212 psihologia copilului modern definească ca tip de reacţie la situaţii externe. Justificările părintelui servesc adeseori ca autojustificări ale copilului pentru neîndeplinirea responsabilităţilor. Copilul aude frec­vent părintele spunând : „Copilul meu petrece prea multe ore la şcoală, e stresat şi obosit”; sau „Vin târziu de la ser­viciu şi nu am timp pentru copil”. În genere, convingerile părintelui nu trebuie transmise automat copilului. Mai mult, dacă noi, ca părinţi, găsim o scuză pentru fiecare compor­tament negativ, copilul va avea mereu tendinţa de a trans­fera vina celorlalţi pentru propriile probleme.

Greşeli frecvente ale părinţilor (1) Consideră că, având vârste mici, copiii nu înţeleg consecinţele unui fapt. (2) Evită să îi lase să trăiască consecinţele negative „pe pielea pro­prie” din sentimentul de supraprotecţie faţă de ei. (3) Uită să fie consecvenţi cu aceleaşi reguli. (4) Subliniază numai ce nu fac bine şi ignoră micile reuşite sau aspectele bune. (5) Nu oferă modele clare prin comportament, existând o discrepanţă între vorbă şi faptă. (6) Când vine vorba de copiii proprii, sunt excesiv emoţionali şi prea puţin raţionali.

Fragmente din text (pp. 25-27) Un experiment interesant realizat de Miller, Brickman şi Bolen (Dworetzky, apud Pânişoară, 2005) a reuşit să evi­denţieze forţa automotivatoare intrinsecă printr‑un experi­ment revelator. Astfel, la nivelul clasei a cincea, elevii au fost împărţiţi în două grupe : în primul grup, copiilor li s‑a spus, în fiecare zi, timp de opt zile, că trebuie să fie curaţi şi îngrijiţi, motivându‑li‑se că acest lucru este bun pentru ei. Copiii din cel de‑al doilea grup au fost asiguraţi – pentru un număr similar de zile – că sunt curaţi şi îngrijiţi. În intervalul următor, de la 10 la 14 zile, s‑a măsurat starea în care s‑au aflat copiii (la nivelul indicatorilor curăţenie şi îngrijire), fără să li se mai transmită mesajele din primele opt zile. S‑a observat astfel că diferenţele înregistrate au fost substanţiale. Copiii din primul grup, care fuseseră motivaţi extrinsec, erau de departe mai puţin doritori să ajute la curăţenie, în comparaţie cu membrii celui de‑al doilea grup, care începuseră să creadă despre ei că sunt curaţi şi îngrijiţi şi doreau să menţină această atitudine pozitivă. În cel de‑al doilea caz s‑a putut remarca forţa motivaţiei intrinsece.

Vă motivaţi copiii intrinsec sau extrinsec? Ce recompense acordaţi? Cum îi susţineţi pentru a dezvolta dorinţa de a desfăşura anumite activităţi dificile?

Totuşi, mai mulţi cercetători (Deci, Ryan, 1985 ; Harackiewicz, Manderlink, 1984 ; Rosenfeld, Folger, Adelman, 1980, apud Pânişoară, 2005) au explicat faptul că recompensa externă nu reduce, în mod invariabil, interesul intrinsec în activitate ; aspectul pozitiv apare atunci când recompensa este funda­mentată mai degrabă pe competenţă ori pe obţinerea unei performanţe remarcabile decât pe simpla implicare în com­portamentul respectiv. Recompensa pentru competenţă va produce un sentiment intens de mândrie şi poate sprijini persoana în dorinţa de a face şi data viitoare la fel de bine. Mai mult, aşa cum observă Carlson (1993), multe dintre întăririle/recompensele externe pe care le primim nu sunt atât de directe, astfel, dacă un copil povesteşte bine o isto­rioară, el poate fi motivat extrinsec prin primirea unei cio­colate/jucării/cărţi, dar există o formă de motivare externă presupusă de chiar activitatea respectivă (pe care nu o mai putem încadra atât de uşor în motivaţia extrinsecă) : astfel, copilul va fi „recompensat” în primul rând de semnalele de interes pe care le manifestă cei care ascultă istorioara

 

 

Lasă un răspuns