Este școala noastră … „sclerozată”?

Profesorul și școala, Psihologia Copilului

Opinia publică (din care fac parte multe persoane ce îndeplinesc rolul de părinte) își manifestă periodiccadru didactic îngrijorarea față de direcția în care merge școala. Părerile sunt împărțite, exagerările fiind prezente atât la criticii școlii cât și la apărătorii acesteia. Ca de multe alte ori, bunul simț ne spune că adevărul este undeva la mijloc. Totuși, unde se află acest „mijloc”?

Poate ne putem da seama mai ușor dacă facem apel la observațiile lui A. I. Olivier (în Cerghit, Neacșu, Negreț-Dobridor și Pânișoară, 2001). El a remarcat un număr de simptome ale îmbătrânirii, ale învechirii care recomandă schimbări de urgență. Aceste arii simptomatice sunt la mai multe niveluri, iar cele mai clar observabile la școala noastră se referă la trebuințele celui care învață (elevul). Astfel:

  • creșterea abandonului școlar este un prim simptom de îmbolnăvire sau îmbătrânire la nivelul școlii. Desigur, sunt părinți care ar putea spune că – în condițiile crizei economice mondiale (și naționale) – un fenomen ca abandonul școlar devine firesc. Totuși, lucrurile nu sunt chiar atât de simple și următorul exemplu este grăitor: în trecut, în condiții economice mult mai vitrege pentru multe categorii sociale, părinții făceau eforturi însemnate pentru ca micuții lor să frecventeze școala (și să ajungă „domni”). În zilele noastre abandonul școlar poate să fie cauzat de: (1) școala nu mai reprezintă un factor de prestigiu pentru copil; (2) școala nu mai oferă copiilor o pregătire suficientă pentru a trece la trepte superioare de instruire; (3) școala este anchilozată, prea puțin flexibilă și copiii caută un alt mod de a își petrece timpul etc.
  • insuccesele absolvenților. Dacă școala pregătește pentru o profesie, dar absolvenții nu reușesc în respectivul job este un alt simptom al îmbătrânirii/sclerozei. Observăm astăzi, cu ochiul liber, cum crește distanța între ceea ce se întâmplă la școală și ceea ce cer angajatorii de la tineri. Ori o astfel de distanță tinde – pas cu pas – să devină o prăpastie din ce în ce mai greu de depășit;
  • creșterea nivelului de indisciplină la clasă. Cu cât școala devine mai puțin atractivă, mai puțin ancorată în realitatea lumii elevilor, cu atât aceștia vin la școală mai mult din obligație și mai puțin din plăcere. Recent am vorbit despre distanța pe care o impune Internetul între elevii (care sunt nativi digital) și profesorii lor (care sunt imigranți digital). Este doar unul dintre factorii care arată că școala începe să se afle izolată într-un turn de fildeș de unde din ce în ce mai greu știe și poate să se adapteze copilului/elevului de astăzi.
  • evaluarea standardizată (Olivier se referă la învățământul american unde aceste aspecte pot să ducă spre o formalizare a învățării, profesorii tinzând spre dezvoltarea elevului în direcția obținerii unor punctaje bune și mai puțin spre formarea lor profundă). Dar nu vedem și la noi astfel de aspecte? Nu remarcăm o tendință conform căreia elevii ajung să fugă după note, să dorească doar să „împuște” o notă bună și mai puțin să învețe de dragul învățării? Elevul ajunge să depună efort doar pentru a obține nota dorită (nota nu mai este un element de cuantificare a efortului depus, ci devine un scop în sine). Iar fuga după note a devenit mai mult decât o caracteristică a elevului, ea este prezentă în toată societatea noastră. De exemplu, profesorii sunt prinși, la rândul lor, în acest cerc vicios, ei fiind actorii unui demers similar – dar care poartă un alt nume: fuga după certificate… Contează mai puțin prestația efectivă la clasă, ci este mai importantă mărimea dosarului și a documentelor care atestă că ești un profesor bun…

Concluzie: părinții trebuie să fie atenți la aceste semne ale unei școli îmbătrânite, sclerozate, bolnave și să reacționeze prin oferirea unor medicamente eficiente: copii dezvoltați emoțional și social, cu discernământ, care nu cad în capcanele descrise mai sus. Chiar dacă școala nu mai are – în ochii societății de astăzi – prestigiul din trecut, ea nu trebuie abandonată, trebuie ajutată să se dezvolte, trebuie ca o întreagă cultură a învățării să revină ca suport pentru o evoluție socială autentică. Părinții trebuie să fie cei mai mari critici la vederea erorilor din sistemul școlar; totuși, tot ei trebuie să fie suportul, sprijinul pentru o relansare, o regăsire a școlii. Nu trebuie să uităm că lucrurile care le cerem copiilor noștri trebuie să fie la fel de importante pentru noi: implicarea și responsabilitatea…

[ Articol citit de: 15 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns