Emoțiile: tristețea, furia, dezgustul, disprețul, surpriza…

Copil de succes - bune practici, Inteligenta emoțională la copii

De multe ori educatorul (fie el părinte sau profesor) nu urmărește cu atenție emoțiile pe care le arată fața emoțiilecopilului. De aceea reacția poate să fie una nepotrivită și se poate ajunge la neînțelegeri și apoi la conflicte (care se puteau evita). Părintele și profesorul trebuie să observe toate aceste indicii care apar puternic pe fața elevului (în ceea ce literatura de specialitate numește microexpresii). Iată un inventar util fundamentat pe cercetările a două nume de referință în domeniu: Paul Ekman (2011) și Ira Roseman (2011):

Tristețea

Cum se observă: gura este deschisă, colțurile buzelor sunt în jos, colțurile interioare ale sprâncenelor sunt ridicate, privirea este în jos.

Cum intervenim: Trebuie să observăm  imediat tristețea pe fața copilului. Prin discuții bine conduse părintele (ca și profesorul) trebuie să-i ofere copilului capacitatea de a se revela, de a-și expune problemele, de a vedea că este înțeles de către adult.

Furia:

Cum se observă:  sprâncenele sunt trase în jos, cu colțurile interioare spre nas; cu sprâncenele în jos ochii sunt larg deschiși (pleoapele împing în sprâncenele care sunt trase în jos); buzele sunt împreunate și încordate fără să fie încrețite.

Cum intervenim: Ekman  observă că „orice ființă umană are sentimentul de frustrare când cineva intervine în dorințele sau acțiunile ei. Și toată lumea înțelege că amenințând sau atacând sursa interferenței, acest obstacol poate fi uneori îndepărtat”. La perspectiva lui Ekman Roseman completează – atunci când este furios copilul este gata să „explodeze”, critică alte persoane, simte nevoia să rănească pe cineva.

Pornind de la această perspectivă poate că trebuie să privim mai detașat furia pe care o încearcă copilul. Este vital să identifice semnele nonverbale care arată iminența furiei pentru că este mai ușor să se dezamorseze un conflict decât să fie gestionat atunci când el a luat amploare.

Disprețul:

Cum se observă: pe o singură parte a feței, colțul buzei este tensionat și ușor ridicat.

Cum intervenim: În dispreț, spune Roseman elevul se simte revoltat de altă persoană, crede că cineva nu merită respect, ori vrea ca cineva să fie dat afară din grup. Disprețul, crede Ekman, este „resimțit doar în legătură cu oamenii și acțiunile lor, și nu în legătură cu gusturile, mirosurile sau atingerile”(cum este cazul dezgustului).

Când adultul observă apariția disprețului pe fața copilului trebuie să identifice pentru început obiectul acestei emoții: dacă este vorba despre un alt coleg sau este vorba despre chiar persoana părintelui sau profesorului. Preluând perspectiva oferită de Ekman putem spune că uneori disprețul poate să aibă la baza dorința copilului de a arăta că nu este lipsit de putere/nu îi este inferior adultului. Iată de ce este util – în acest caz – să identificăm sursa disprețului: s-ar putea ca un lucru din comportamentul adultului (părinte sau profesor) să-l împingă pe elev într-o poziție de inferioritate. De ce este bine să intervenim rapid? Pentru că, nu de puține ori, disprețul poate să se transforme într-o altă emoție: de exemplu – în furie.

Dezgustul:

Cum se observă: Buza superioară este ridicată la maximum, buza de jos este ridicată la rândul ei (ieșind puțin în afară). Nările sunt ridicate și nasul este încrețit.

Cum intervenim:Dezgustul arată clar o stare negativă referitor la un lucru din experiența curentă a copilului. Preluând un mic experiment mental propus de către Gordon Allport (apud Ekman, 2011) putem vedea că lucrurile care sunt „străine” ne provoacă dezgust, dar dacă ne aparțin dezgustul dispare. Experimentul presupunea să conștientizați că înghițiți saliva din propria gură: nu este nimic în neregulă cu asta, așa este? Dar dacă scuipați un pic de salivă într-un pahar și apoi ar trebui să o beți o să mai fie la fel de „normal” și fără de probleme? Cei care au propus acest exercițiu spun că majoritatea oamenilor nu consideră dezgustătoare saliva din gura proprie, dar aceeași salivă scuipată (deci scoasă în afara corpului) poate să devină neplăcută.

Trebuie să remarcăm dezgustul la copil pentru a ne asigura că el nu este legat de învățare sau de anumite elemente pe care noi, adulții, le considerăm esențiale pentru dezvoltarea lui.

Surpriza:

Cum se observă: sprâncenele sunt înălțate și curbate. Această înălțare produce riduri orizontale de-a lungul frunții (deși aceste riduri nu apar la toate persoanele).  Ochii sunt larg deschiși, cu pleoapa de deasupra ridicată și cea de jos relaxată (și nu tensionată ca în cazul fricii). Gura este deschisă.

Cum intervenim: Pentru Ira Roseman (2011) surpriza este o emoție care poate să aibă atât conotații pozitive cât și conotații negative. Un elev poate să aibă o surpriză negativă când primește o notă mică deși considera că făcut bine la examen sau poate să aibă parte de o surpriză pozitivă când profesorul face o oră în care își provoacă clasa la un ciclu al descoperirilor. De altfel, Ekman (2011) observă că surpriza este emoția care durează cel mai puțin, fiind urmată rapid de altă stare (frică, amuzament, furie, dezamăgire etc.) în funcție de lucrul care ne-a surprins.

Frica:

Cum se observă: pleoapele superioare sunt ridicate, cele inferioare sunt tensionate; ridurile deasupra sprâncenelor sunt în centrul frunții și nu pe toată lungimea frunții (ca la surpriză) gura deschisă și buzele sunt trase orizontal spre urechi (alungirea gurii), sprâncenele ridicate. Ochii larg sunt deschiși .

Cum intervenim: Un elev care manifestă frică la clasă are un motiv bine întemeiat să facă acest lucru. Profesorul trebuie să discute cu copilul, să afle ce îl frământă și să ajungă la evenimentul traumatizant care-l face pe copil stresat și anxios. Frica în clasă poate să aibă multiple cauze și profesorul nu trebuie să tragă concluzii pripite: elevului poate să-i fie frică de persoana profesorului, de reacția părinților dacă o să ia o notă mai mică, de ascultarea la tablă, de un coleg sau un grup de colegi etc. Pentru a putea fi depășită emoția în cauză profesorul trebuie să se asigure de un nivel ridicat al stimei de sine a elevului și de un nivel ridicat de încredere pe care acesta (elevul) o are în dascăl.

Fericirea:

În ceea ce privește fericirea suntem convinși că nu este nevoie să o descriem, suntem siguri că o distingeți ușor la cei din jur. Ceea ce vă sfătuim însă este să faceți acest lucru mai des! Nu de puține ori educatorul (profesor sau părinte) trece cu vederea momentele când copilul este fericit – și asta nu are cum să fie pozitiv pentru educația lui.

[ Articol citit de: 799 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns