El nu este ca mine! Riscurile discriminării

Copil de succes - bune practici, Relația cu copilul/elevul

creatviitateÎn aceste zile când fenomenul migrației spre Europa deschide toate jurnalele de știri, opinia publică este împărțită. Sunt persoane care sunt de acord cu drama refugiaților și altele care se tem de faptul că „noii veniți” nu se vor putea integra societăților de adopție. Dar cum percep copiii acest fenomen? Probabil că pentru moment nu sunt probleme, o astfel de știre nu îi impresionează prea mult. Lucrurile se vor schimba însă când refugiații se vor transforma într-o realitate concretă și nu doar o informație într-un jurnal de știri sau într-un ziar. Cum vom putea păstra pentru copiii noștri balanța între realitate și riscurile discriminării? Un experiment ne poate ajuta să înțelegem fenomenul:

Astfel, într-un studiu dedicat discriminării,  Macrae, Bodenhausen, Milne şi Jetten au cerut unor studenți împărțiți în două grupe să scrie câteva rânduri despre o zi din viaţa unui bărbat ras în cap. Unor studenți li s-a cerut să încerce să nu lase stereotipurile să intervină în propria perspectivă, celeilalte grupe nu i s-a spus nimic. În consecință subiecţii din prima grupă au realizat texte mai puţin afectate de gândirea stereotipă decât cei din cea de-a doua grupă.

Acum intervine partea mai interesantă. Studenţii au fost rugaţi să treacă într-o altă cameră unde li se spunea că urmau să îl întâlnească pe bărbatul din fotografie (lucru care, în fapt, nu se întâmpla). În cameră existau opt scaune aşezate unul lângă celălalt, iar pe primul scaun din rând erau o geantă şi o haină; acestea se presupunea că aparțineau persoanei pe care subiecţii o văzuseră în fotografie, persoană care era plecată din cameră, dar trebuia să revină repede. Între timp, participaţii la studiu erau invitaţi să stea pe unul dintre cele şapte scaune rămase. Ce au observat cercetătorii? Că subiecţii cărora li ceruseră să-şi suprime la sarcina anterioară gândirea stereotipă, au arătat acum comportamente mai discriminatorii alegând să se aşeze pe scaune mai depărtate de cel pe care presupuneau că stă bărbatul ras în cap (prin comparaţie cu cei care nu primiseră respectiva indicație, care s-au aşezat mai aproape de scaunul pe care se aflau geanta şi haina).

Concluziile acestui experiment ar trebui să ridice semne de întrebare pentru părinții și cadrele didactice care încearcă să limiteze comportamentele discriminatorii ale unor copii faţă de alţi copii prin interzicere. În primul rând evidenţa a demonstrat că o astfel de suprimare are efect doar pe parcursul acelui caz, comportamentul discriminatoriu revenind mult mai puternic în situaţiile care urmează acestuia. Dar care să fie explicaţia? Realizând ceea ce li s-a cerut, subiecţii s-au concentrat pe încercarea de a elimina din propria gândire orice perspectivă stereotipă. Însă această acţiune de scanare, de căutare, a generat ceea ce se numeşte accesibilitatea stereotipului. În consecinţă, atunci când persoana nu a mai trebuit să urmeze indicaţia de a nu gândi stereotip (dar a întâlnit o altă persoană care se încadra în aceeaşi categorie ca şi prima persoană), faptul că încercase la început să elimine un mod de a percepe l-a făcut tocmai să se focalizeze pe acesta din urmă. Este un „efect pervers” al interdicţiei: dacă i se spune unui elev „nu te mai purta urât cu colegul tău doar pentru că este de etnie X”, elevul în fapt se concentrează mai mult pe etnia colegului său ceea ce îl va face să-şi exacerbeze mai apoi atitudinea ori comportamentul care iniţial a fost suprimat.

Iată de ce fenomenul de corectitudine politică nu funcționează prin impunere. A interzice un comportament nu conduce imediat și la dispariția acelui comportament. Încercaţi să dezvoltaţi la copiii dumneavoastră comportamente nondiscriminatorii prin încurajarea atitudinilor pozitive şi nu prin interzicerea celor negative. Aparent paradoxal, interzicerea nu o să producă efectul scontat decât pentru scurt timp după care atitudinea negativă o să revină în forţă! Vrem sau nu vrem ne îndreptăm spre o Europă a mobilității, a intersecției (și ciocnirilor) culturale, iar de modul în care ne pregătim copiii depinde viitorul.

[ Articol citit de: 60 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns