Problema dependenței și independenței copiilor îi frământă astăzi pe mulți părinți. Mulți dintre noi se 
întreabă: când este momentul să-mi retrag autoritatea și să-i las libertatea de a hotărî asupra propriei vieți? Care sunt riscurile dacă menținem controlul dincolo de momentul în care copilul era pregătit să își asume propriile decizii? Cum îmi dau seama?
O perspectivă interesantă regăsim la Makin și Cox (2006). Cei doi autori rezumă literatura de specialitate (printre care și ideile lui Nola-Katherinne Symor) și explică mai mulți termeni implicați în acest proces:
- dependența (Lenhardt (în Angel, Amar, Devienne, 2008) o numește gradul zero a autonomiei – cuvântul cheie fiind DA, acceptul controlului fiind total și perioada copilăriei mici este emblematică);
- contradependența (persoana se opune autorității – cum se întâmplă în criza adolescentină – cuvântul cheie este NU, persoana neagă controlul indiferent de forma sa);
- independență (unde cuvântul cheie este EU – când persoana își regăsește identitatea și își structurează autonomia în relație cu celălalt. Copilul experimentează libertatea propriilor decizii și începe să simtă și responsabilitatea acestor alegeri);
- dependența reciprocă și interdependența (cuvântul cheie este DA, DACĂ – sau cum spune Lenhardt – acel Da al unei persoane care ar putea spune și NU; în fapt este vorba despre o reanalizare a controlului venit din partea părintelui după experimentarea libertății – este un proces de maturizare. Interesant este că trebuie să consemnăm o dublă maturizare: a copilului care alege să reaccepte și să valorizeze un anumit control al părintelui, dar și al părintelui care învață să accepte – la rândul său – libertatea copilului).
Tot acest proces este vital pentru calitatea relației dintre părinte-copil. Să vedem cu ce avem de-a face.
Dependența este o stare pe care noi toți o experimentăm de timpuriu (atunci când ea este necesară, vitală pentru supraviețuire), dar la unele persoane ea rămâne valabilă (sub diferite grade) toată viața. De cele mai multe ori societatea este astfel constituită încât se spune constant ce să facem (și ce nu!). O fac părinții în familie, o fac profesorii la școală și – mai târziu – șefii la locul de muncă. Atât pentru individ cât și pentru societate este important ca fiecare dintre noi să asculte de reguli și să se adapteze la cerințele unei situații sau alta. Problema apare atunci când persoana este incapabilă să își asume o decizie majoră și așteaptă ca viață să îi fie hotărâtă de către cei din jur. Echilibrul în tot acest proces poate să fie asigurat de către contradependență.
Contradependența apare atunci când copilul simte că a ajuns la maturitatea necesară pentru a-și purta singur de grijă, dar părintele lui nu înțelege asta și continuă să încerce să-l controleze total. Iată de ce, un astfel de părinte nu trebuie să se mire că micuțul adoptă acte de rebeliune împotriva exercitării controlului parental (și aceasta poate să cuprindă întreaga relație părinte-copil, nu doar problema care a generat starea conflictuală). Ce trebuie să facă părintele? Trebuie să-i dea de înțeles copilului că respectă decizia acestuia de a se comporta matur, să-i explice, dar să încurajeze și asumarea responsabilității pentru ceea ce el decide. Aveți însă grijă ca această responsabilizare să nu fie formulată ca o vendetă (unii părinți îi lasă pe copiii care se revoltă împotriva controlului lor fără nici un sprijin așteptând și dorind ca micuțul să greșească pentru a reinstaura autoritatea totală asupra acestuia printr-o atitudine de genul „Ți-am spus eu! Vezi că nu ești în stare și ai nevoie de mine să iau decizii îl locul tău?!”).
Pe de altă parte, Makin și Cox observă că – în mod aparent paradoxal – contradependența apare și în momentul în care părintele se retrage prea devreme și copilul nu se simte încă pregătit pentru acest pas. În acel moment micuțul încearcă să revină la starea de dinainte, să reinstaureze controlul părintelui asupra sa la cote maxime. Iată de ce, în privința construcției independenței copilului este necesar un demers al pașilor mărunți, cu o evaluare permanentă a stării lui emoționale și a nivelului de maturizare la care a ajuns.
Dependența reciprocă (care pregătește interdependența) presupune un control comun al problemelor, copilul își asumă o serie de aspecte, dar știe că dacă are dificultăți părintele este acolo pentru a-i oferi sprijin și consiliere. De fapt, din punct de vedere parental putem aprecia că interdependența poate să fie experimentată și ca un element de tranziție spre independență, nu doar ca un punct de oprire, după ce copilul și-a „consumat” această independență. Elementul colaborativ dintre părinte și copil poate să fie dezvoltat pe baze sănătoase doar în momentul în care copilul și-a încercat aripile, a văzut că poate să zboare și se întoarce – schimbat, maturizat – la o nouă relație cu părintele său. Acest aspect este foarte vizibil în adolescență, dar dacă părintele acționează echilibrat și înțelege corect etapele în evoluția copilului său, poate să apară mult mai devreme (cu mari beneficii pentru dezvoltarea emoțională a micuțului și a relației dintre părinte și copil).
[ Articol citit de: 2241 persoane ]