Dacă îi place … face: principiul participării active

Copil de succes - bune practici, Dezvoltarea personală la copii

Mulți părinți și cadre didactice se plâng de faptul că copiii de astăzi sunt din ce în ce mai dezinteresați de școală, că Principiul participării activenu mai învață și că educația a devenit un fel de joc de-a șoarecele și pisica. Oare așa să fie? Nu cumva ceea ce oferim copilului este în alt orizont decât cel al dorințelor și aspirațiilor sale? Nu cumva noi suntem cei care nu căutăm destul de mult „cheia” implicării sale?

În sprijinul afirmațiilor de mai sus aducem două studii pe cât de amuzante pe atât de clare în a demonstra că dacă oferim celui de lângă noi o motivație profundă pentru ceva nu mai este necesară obligația (întreținută de formulari de genul „mergi la școală, asta este serviciul tău!”).

Primul experiment a condus pe undeva la rezultante aparent șocante (Zaltman, 2007).  Un grup de persoane care participau la studiu aveau drept sarcină să vizioneze un film şi să rețină numărul de pase pe care le dădeau un grup de sportivi cu o minge de baschet. Până acum nimic spectaculos. Marea provocare abia acum apare. În film, prin cadru, pe lângă grupul de sportivi trecea o gorilă, dar, în mod surprinzător persoanele implicate în experiment nu menţionau că ar fi remarcat-o. Care să fie explicația pentru care subiecții experimentului nu văzuseră apariția gorilei (foarte clară și expresivă, de altfel)? Concentraţi să numere pasele, ei nu remarcau acest aspect. În schimb, în momentul în care materialul era vizionat fără să existe obligaţia de a număra pasele, trecerea prin cadru a gorilei devenea primul lucru pe care subiecţii în remarcau!

Cel de-al doilea experiment este încă și mai amuzant (pare desprins dintr-o emisiune de tip Camera ascunsă). Simons şi Levin (apud Ciccotti, 2007) au efectuat următorul studiu: un cercetător oprea trecătorii pe stradă rugându-i să le dea indicaţii privitoare la modul în care puteau să ajungă la o anumită adresă. În timp ce se întâmpla acest lucru, doi muncitori treceau printre cei doi cărând o uşă: în spatele acesteia stătea ascunsă o altă persoană care îi lua locul primului experimentator care se ascundea după uşă ieşind din raza vizuală a „victimei”. În acest mod, după ce doi muncitori treceau cu uşa, trecătorul se afla în faţă cu o altă persoană decât aceea căreia începuseră să îi dea indicaţiile. Cu toate acestea trecătorii dădeau lămuriri în continuare fără să realizeze că persoana se schimbase!

Care este concluzia celor două experimente? Dacă îi dai copilului să facă ceva care să-l absoarbă, să-i capteze toată atenția, atunci orice obligație nu mai este necesară. Înaintea școlii o astfel de „punere în șcenă” a fost descoperită de către dezvoltatorii jocurilor video. Iată de ce, dacă a apucat să joace un astfel de joc micuțul nostru este greu de desprins din fața ecranului calculatorului ori tabletei. Rămâne în sarcina școlii să se reiventeze și în sarcina părinților să se perfecționeze în meseria (complexă și dificilă) de părinte. În caz contrar copilul își va utiliza capacitatea de concentrare și o să acorde atenție unor aspecte și lucruri care nu îi sunt folositoare (ori care pot chiar să producă daune majore în educația lui).

[ Articol citit de: 6 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

2 comments

Lasă un răspuns