Copilul meu devine mai bun – cel mai bun!

Copil de succes - bune practici, Dezvoltarea personală la copii

Un element important în educația copilului este presiunea pe care familia și școala o exercită asupracel mai bun acestuia prin compararea performanței lui cu a celorlalți. Familia îi oferă copilului exemplul fratelui mai mare (sau chiar al părintelui când a fost la vârsta respectivă), al unui coleg sau copilul unor prieteni de familie etc. Școala este în sine un sistem de ierarhizare a copiilor: elevul trebuie să fie cel mai bun. Sistemul de evaluare conceput să îi furnizeze copilului, dascălului și părintelui o imagine realistă asupra informațiilor acumulate de elev și a dezvoltării gândirii acestuia este folosit pentru a face comparații în clasă, între clase și între școli. De altfel și părinții când aleg o școală pentru copiii lor se uită tot la note și la premiile obținute de respectiva instituție de învățământ. În acest fel copilul învață că trebuie să se uite „în dreapta și în stânga” să fie mai bun decât ceilalți, să îi întreacă pe ceilalți. Dacă nu poate să o facă ajunge să îi invidieze pe cei mai buni decât el, să acuze de propriul eșec școala sau familia.

Toate aceste aspecte par desprinse dintr-un scenariu urât, dar sunt lucruri care fac parte din cotidianul creșterii unui copil. La baza tuturor acestor elemente stă un fenomen simplu în aparență: compararea socială. Compararea socială este în sine un fenomen pozitiv (doar dacă este folosit greșit se poate ajunge la erori despre care am vorbit în debutul acestui articol) și are o importanţă deosebită asupra modului în care individul se poate auto-motiva. În fapt trebuie să urmărim aici două perspective: (1) compararea ascendentă care presupune că ne evaluăm în raport cu cineva mai bun decât noi într-o anume arie de interes (această perspectivă ne oferă posibilitatea creşterii dorinţei de a ne perfecţiona); şi (2) compararea descendentă (presupune compararea cu cineva care este mai puţin bun decât propria persoană deoarece acest lucru ne oferă o stare pozitivă în ceea ce priveşte propria prestaţie şi o stimă de sine mai mare). Se pune o întrebare: care dintre cele două forme de comparare socială are o influenţă mai mare asupra automotivării? Răspunsul presupune o serie de precauţii: fiecare dintre ele aduce un plus în aria automotivării când nu există extreme şi în situaţia corelării uneia cu cealaltă într-un singur proces, continuu. Să luăm două cazuri extreme şi să evaluăm consecinţele lor asupra individului:

  1. În situaţia comparării ascendente un individ îşi poate alege drept persoană-etalon pe cineva care este mult mai bun decât el în acel domeniu (deci greu de ajuns din urmă ori chiar intangibil). Acest aspect aduce o motivare iniţială pentru perfecţionare, dar ulterior, datorită eşecului de a atinge perfomanţa modelului preluat, persoana respectivă începe să aibă o stimă de sine mai scăzută şi să se autodeprecieze (un tânăr care cântă foarte bine, dar care a luat drept persoană-etalon pe cel mai mare tenor, va avea o imagine de sine mai proastă decât este cazul);
  2. În situaţia comparării descendente persoana se poate cantona în tendinţa de a se raporta doar la cei mai puţin buni ca el, ceea ce va conduce, destul de repede, la o lipsă de motivare (este cunoscut fenomenul elevilor buni care aduşi într-o clasă cu elevi slabi nu mai fac eforturi de a învăţa la capacitatea maximă ori a echipelor sportive care „îşi strică jocul” dacă au multe partide cu echipe mai slabe decât ele).

Ne punem atunci întrebareaCreativity: unde greșesc părinții sau profesorii care dau copiilor lor exemplul altor copii sau adulți care sunt mai buni decât aceștia? Greșeala constă în lipsa echilibrului între cele două tendințe: dacă îi arătați o „țintă” pe care poate să o atingă cu efort și dăruire nu trebuie să uitați să urmăriți barometrul stimei de sine. Dacă acesta începe să scadă trebuie să îi întoarceți privirea în direcția opusă: să îl ajutați să își recapete încrederea că poate să reușească pentru că a făcut acest lucru și altă dată și pentru că este o persoană valoroasă. Tot timpul trebuie păstrat acest echilibru dacă dorim să avem un copil care să vrea să se perfecționeze, care să vrea să se autodepășească dar care să fie – în același timp – FERICIT!

[ Articol citit de: 99 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns