Copilul hărțuit la școală. Ce trebuie să facă profesorul…

Copil de succes - bune practici, Dezvoltarea personală la copii

Trăim într-o lume în care conflictele se află la ordinea zilei. Vorbim despre cursuri de comunicare, de management al conflictelor, de dezvoltare a inteligenței emoționale, dar zilnic copiii sunt hărțuiți la școală, sunt stresați, devin victime sau agresori. Și mai există situațiile – cu totul regretabile – în care hărțuitorul – fie că știe acest lucru, fie că nu – este chiar cadrul didactic. Aceste aspecte nu sunt singulare și copiii o să se întâlnească cu ele și în viața de adult (fenomenul capătă denumirea de mobbing și literatura de specialitate îi dedică din ce multe studii). Iată de ce trebuie să facem pași importanți pentru ca școala de astăzi să pregătească copii mai puțin supuși conflictului și viitori adulți mai adaptați și echilibrați.

Ce forme de hărțuire se întâlnesc zi de zi la școală? În aceste rânduri nu ne vom focaliza pe cele extreme care duc la violență școlară, ci pe cele mai subtile (dar al căror impact în dezvoltarea psihică a elevului de astăzi este mult mai mare decât ni se pare).

Izolarea (fizică sau psihologică) este o formă de hărțuire care are un impact major în dezvoltarea copiilor. Studiile, societatea , mass-media se focalizează în special pe momentele în care hărțuirea ajunge să se transforme în violență școlară. Dar ce putem face când un copil din clasă este izolat de ceilalți, se simte singur, lăsat la o parte, inutil?

  1. Izolarea fizică este o formă de hărțuire directă, ceilalți copii îl ocolesc, nu îl includ în jocurile din pauză;
  2. Izolarea psihologică este mai subtilă, dar are un efect la fel de puternic (sau chiar mai puternic) prin comparație cu izolarea fizică.De data acesta copiii nu se mai feresc de „ținta” hărțuirii lor, pur și simplu nu îl bagă în seamă, când el vorbește în grup se prefac că nu au auzit.
  3. De multe ori hărțuirea se manifestă direct, prin ridiculizarea copilului. Acesta primește o etichetă, este stigmatizat, devine ținta ironiilor celorlalți. Un defect fizic, o caracteristică care depășește „tiparele”, o alegere vestimentară, toate pot să devină ținta ironiilor. Stigmatizarea este mult mai clară decât în cazul izolării fizice sau psihologice, ridiculizarea este evidentă și copilul în cauză (ca și audiența acestei situații) știe foarte clar că a devenit o țintă pentru agresor.

Ce trebuie să facă cadrul didactic când vede o situație de hărțuire în clasă? În primul rând este nefericită perspectiva clasică de tipul „să vă dați mâna!” deoarece hărțuirea nu dispare dacă, în fața profesorului, cele două părți par că s-au împăcat. Dascălul trebuie să afle motivația care se află la baza comportamentului agresorului (de multe ori acesta are propriile frustrări sau este el însuși ținta altor comportamente negative și nu face decât să transfere un model pe care l-a văzut/experimentat în altă parte). În același timp „victima” trebuie pregătită să nu mai fie o victimă pe viitor, să aibă comportamente adaptate, să „reziste” hărțuirii și să îl facă pe hărțuitor să renunțe în comportamentul lui. Aici este esențială o conlucrare între părinte și profesor, copilul-victimă trebuie „antrenat” prin discuții, prin întrebări ipotetice (de tipul „ce o să faci dacă colegul tău râde de modul în care te-ai îmbrăcat?”) astfel încât când situația respectivă chiar se întâmplă copilul-victimă să aibă „viteză de reacție”. De altfel, de multe ori hărțuitorii chiar pe asta se bazează: pe lipsa de reacție, pe faptul că victima rămâne „înghețată” și astfel agresorii capătă putere și vizibilitate prin diminuarea prestigiului victimei. Iată de ce cadrele didactice trebuie să ofere tuturor copiilor încredere în sine și strategii adaptate pentru situațiile dificile pe care le pot traversa în experiența școlară și mai târziu, în viață.

[ Articol citit de: 2060 persoane ]

4 comments

  • Bună ziua!
    Domnule profesor, băiatul meu de 11 ani nu mai are liniște din cauza unui coleg care-l supără de mult timp. Acesta minte, face tot felul de înscenări. Este obsedat că fiul meu învață bine (a terminat primul semestru cu media generală 10). Și pt că băiatul meu este timid și retras, nu acceptă să fie deranjat sau să i de ia lucrurile. Agresorul îi smulge carnetul de note din mână ca să vadă dacă are și note de 9, îi ia foile cu testele ca să-i numere greșelile, răspunde la ore in locul lui, vorbește în numele lui cu profesorii etc. Mai grav este că mama lui a mers la directorul școlii ca să ceară să nu mai vorbesc cu profesorii dimineața sau la terminarea cursurilor, pe motiv că-i influențez și-i dau copilului meu note mari. Eu îmi duc și îmi aduc zilnic copilul la și de la școală, și nu sunt singurul părinte care face acest lucru.
    Trăim intr-un stres de nedescris, nu mai am liniște. Dirigintele încearcă să facă ce poate, dar nu a ajuns la o soluție bună până acum. Cui să mă plâng pe cale legală, ce mă sfătuiți?
    Vă mulțumesc din suflet pentru timpul acordat citirii acestui text scris de către o mamă disperată.
    Aștept răspuns.
    Cu respect,
    Tina Elena Neagu

    • O discuție la inspectorat nu are de ce să strice. Însă pe lângă această „cale legală” cred că trebuie să apelați la director și/sau consilierului școlar și să-i cereți să acționeze în calitate de mediator al relației dintre elevi, dar – mai mult – al relației dintre părinți. De multe ori de aici pleacă totul. Să cereți să conveniți împreună asupra unui plan de acțiune în pași și să urmăriți atent ca acest lucru să se respecte. Dar să știți că uneori orice vreți să faceți nu o să funcțineze pentru că în școlile noastre publice există o lipsă a respectării unor reguli (lucru de care, de altfel, se plâng și profesorii). Analizați cu grijă situația și acționați în interesul suveran al copilului ceea ce poate să însemne că dacă planul propus mai sus eșuează să găsiți soluții alterantive – chiar dacă acest lucru înseamnă să îl învățați să reziste la comportamentului celuilalt sau să vă mutați copilul la altă clasă. Sau o discuție și cu alți părinți să vedeți dacă comportamentul coegului îl vizează doar pe copilul dumenavoastră sau este ceva obișnuit în comportamentul agresorului… Oricum trebuie să vă înarmați cu răbdare, nu o să se rezolve ușor. Succes!

  • Domnule profesor, am distribuit articolul dumneavoastra dirigintei clasei copilului meu , care m-a intrebat ce as face eu in situatia ei . A m primit amenintari telefonic si prin scoatere din context o denaturare a realitatii. Este real ca si copilul meu a inceput sa injure in urma hartuirilor repetate. Dar luna aceasta a venit cu o sangerare supraorbitara dreapta ( nu spun ca a fost arcada sparta, dar nici nu mi-as dori asa ceva). Problema e ca pentru a nu transforma copiii in „suflatori”, doamna diriginta le sterge ultima farama de civism.
    Ce ma sfatuiti sa fac pentru a nu exacerba un conflict pe care nu l-am declansat eu si a nu se continua hartuirea care tine de doi ani si jumatate impotriva copilului meu.

    • Așa cum spuneam și în articol cea mai bună soluție este să vă asigurați că încrederea copilului dumneavoastră rămâne la cote acceptabile. Dincolo de acest aspect sunt și situații în care intervenția autorităților în drept (școlare sau altele) este necesară. De exemplu când sunt mai mulți agresori copilului îi este dificil să facă față. O consiliere a copilului poate să aducă un plus de consistență unui demers care trebuie să fie mai amplu. Nu este vorba aici dacă devin sau nu copiii „suflători” cum spuneți dumneavoastră, ideea este să observați și să vă sprijiniți copilul în faza incipientă a hărțuirii (când aceasta escaladează este posibil ca problema să vă depășească). Și, da, există situații în care trebuie să fie luate măsuri dificile și de magnitudine (spre exemplu extragerea copilului din mediul în care este hărțuit – chiar dacă aceasta înseamnă să se ajungă la o mutare din școală). Nu uitați, interesul suveran al copilului trebuie să primeze… Dumneavoastră aveți toate datele, dumneavoastră sunteți în măsură să stabiliți ce trebuie făcut.

Lasă un răspuns