Cum motivezi copilul să citească?

Copil de succes - bune practici, Profesorul și școala

Aud din ce în ce mai des acest lucru: copiii de astăzi nu mai doresc/nu mai știu/nu mai pot să citească. Este vorba despre o criză care se petrece peste tot în lume; totuși noi am remarcat doar în ultimul timp că am intrat în această „horă”. Unul dintre marile avantaje aduse de tehnologie a însemnat o diminuare a impactului cărții tipărite: puterea, dinamica, ușurința aduse de către audio-vizual a dus la un con de umbră în care au intrat cărțile. Oare situația este chiar dramatică sau este vorba despre o exagerare? Cât de mult și ce își doresc copiii noștri să citească?

Trebuie să pornim de la început cu un fapt simplu, observabil: în competiția cu audio-vizualul, cu lumea agitată și mereu în schimbare în care trăim nu am reușit să ne adaptăm foarte bine. Lecturile copiilor nu au  ținut neapărat „pasul” cu profilul nativului digital de astăzi. La început ne-am confruntat cu o distanță din ce în ce mai mare între „clasic-ul” cărților și „modernul” adus de tehnologie. Apoi au apărut tot felul de cărți care s-au adaptat extraordinar de bine la „clientul” lor: cărți fără valoare educativă, scrise „ușurel”, cărți care nu numai că nu au reușit să concureze cu tehnologia, dar au dus în derizoriu demersul de lectură al elevului. Dacă o să urmăriți piața de carte pentru copii ea este extrordinar de diversă și are o întindere aproape fără limite: oricine a dorit să scrie pentru copii a putut să o facă (doar este libertate, nu?). Totuși, spre deosebire de adult copilul are nevoie cu mult mai mult de un conținut care să combine plăcerea imediată a lecturii cu un câștig efectiv pe termen lung pentru cititor.

Dincolo de aceste considerente remarcăm că elevii nu mai citesc cât credem noi, adulții, că trebuie. Pe termen lung trebuie să urmărim o nouă redimensionare a ceea ce citesc copiii și a ceea ce facem noi, adulții, ca o astfel de cultură a lecturii să fie firească în viața fiecărui copil. Pe termen scurt putem apela la câteva idei ingenioase:

  • Snyder spune că „lectura nu trebuie să se oprească atunci când ai pus cartea jos”. Uneori chiar mai importantă decât cartea în sine devin discuțiile „de după” când vedeți elemente comune cu realitatea sau cu alte lucruri pe care le-ați citit. Este un timp de calitate în familie pe care copilul o să îl aprecize aparte;
  • Burnett observă – așa cum am văzut de altfel în nenumărate alte cazuri – că educatorul este un model pentru copil. Astfel că autoarea ne recomandă să citim împreună cu copilul și să dovedim pasiune/entuziasm pentru lectura în cauză (chiar dacă pentru noi este facilă sau o știm deja pe de rost); Miller chiar ne invită să ne facem un „club de lectură al familiei” unde fiecare membru are șansa – pe rând – să recomande celorlalți o carte spre lectură comună;
  • La rândul său Babar ne avertizează că micuții noștri cresc într-o lume în care tehnologia este deja parte din viață și astfel lectura poate să fie încurajată dacă copiii vor utiliza tablete sau telefoane mobile (cu care sunt deja familiarizați) atunci când citesc. Astfel transformăm tehnologia dintr-un concurent într-un partener.
  • Lee Galda ne previne că în lectura unei cărți nu ar trebui să fie un singur răspuns corect. Uneori școala cere acest lucru, dar lectura de acasă trebuie să fie liberă, amuzantă, oferind un mediu sigur pentru copil pentru a-și exprima gândurile și pentru a folosi toate acestea în direcția explorării cărții într-un mod nou. Devine amuzant când mai multe persoane înțeleg lucruri diferite după ce au lecturat același text.
  • Knell ne atrage atenția asupra mediului în care trăiește copilul. Un mediu în care cărțile sunt la vedere, sunt peste tot, pot să fie atinse (aproape că elevul se „împiedică” de ele) este un mediu stimulant pentru lectură.
  • În sfârșit, Mascott pune punctul pe „i” și afirmă că educatorul trebuie să facă un pas înapoi pentru a se convinge că știe bine ce vrea, ce simte și cine este copilul cu adevărat. Dacă punem în centrul demersului nostru interesele lui reale (și nu ceea ce vrem noi să fie interesele lui!) o să găsim mai ușor o cale prin care să-l apropiem de lectură.

Ne trebuie o strategie națională pentru lectură, dar – în același timp – să nu uităm că „bastonul de mareșal” se află în „ranița” oricărui părinte sau profesor. De ceea ce facem noi azi depinde cum o să fie construit viitorul!

[ Articol citit de: 1013 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns