Cer și obțin și mai mult. Disonanța cognitivă

Copil de succes - bune practici, Negocierea cu copilul

Dacă în calitate de părinți sau de profesori obişnuiţi să oferiţi recompense copiilor, să îi „premiați” pentru diferite comportamente, este posibil să realizați acum că rezultatul la care o să ajungeți nu o să fie cel dorit! De ce?

Conform concluziilor lui Festinger şi Carlsmith, într-un studiu bine cunoscut în literatura de specialitate, putem spune că premierea unui comportament nu întotdeauna îl face pe copil să considente respectivul comportament atractiv. De ce dăm acest exemplu? Pentru că de multe ori observăm o astfel de perspectivă în şcoală: cadrul didactic îi „momeşte” pe elevi prin oferirea unor note mari (de altfel, din păcate, unul dintre puţinele instrumente de motivare utilizate în procesul de învățământ); uneori însă o sarcină neplăcută (dar recompensată substanțial) nu o facă mai placută. Cercetătorii citaţi mai sus au subliniat acest lucru dându-le unor subiecţi spre realizare o îndatorire neplăcută şi plictisitoare. La finalizarea acesteia le-au cerut să le spună unor alţi participanţi care aşteptau într-o sală alăturată că în fapt sarcina a fost plăcută şi atractivă. Le-au cerut deci să mintă! Şi le-au oferit şi o recompensă: unui grup de subiecţi 1 dolar pe când studenţii din alt grup au primit – pentru aceeaşi „prestaţie” – 20 de dolari. Care dintre cele două grupuri apreciaţi că a ajuns la final să considere că – în realitate – sarcina pe care o realizaseră fusese una interesantă? Dacă răspunsul dumneavoastră a fost: participanţii din cel de-al doilea grup, v-aţi înşelat. În fapt, participanţii care primiseră o sumă nesemnificativa (1 dolar) au fost cei care s-au autoconvins că se implicaseră într-un demers atractiv. Cei care primiseră 20 de dolari nu aveau nici o problemă: suma era suficient de mare pentru ca minciuna să se justifice prin aceasta. În schimb cei care acceptaseră un dolar nu aveau această justificare şi se aflau în ceea ce psihologia denumeşte disonanţă cognitivă: acest fenomen apare atunci când oamenii se confruntă cu elemente cognitive aflate în contradicţie.

Povestile DiandreiO dată apărută, disonanţa cognitivă se poate rezolva? Desigur, facem acest lucru în fiecare zi. Un studiu din literatura de specialitate vă poate sprijini în înţelegerea şi mai profundă a acestui fenomen. Festinger, Riecken şi Schacter au încercat să surprindă modul în care convingerile influenţează motivaţiile umane, infiltrându-se într-un cult religios, ca membrii ai acestuia. Participanţii credeau cu convingere că lumea va dispărea la o anumită dată şi ca atare ei şi-au vândut lucrurile şi s-au adunat într-un loc în afara oraşului pentru a-şi petrece noaptea dinaintea zilei respective în rugăciune. Evident, că aşteptările acestora nu s-au împlinit, iar cei trei cercetători au purtat discuţii cu membrii grupului pentru a vedea cum au evoluat convingerile acestora pe tema dată. Astfel, convingerea că lumea trebuia să dispară nu se modificase, în schimb disonanţa cognitivă (apărută din faptul că lumea nu dispăruse în ziua respectivă, aşa cum crezuseră cu fermitate) a fost micşorată prin apariţia unei noi convingeri – aceea că rugăciunile lor anulaseră producerea inevitabilului şi salvaseră lumea.

În şcoală sau acasă acest fenomen se poate utiliza de către educator (profesor sau părinte) în avantajul educației. Spre exemplu, credeţi că dacă le veţi cere copiilor mici favoruri: să şteargă tabla, să vă ajute să mutaţi catedra etc. să aducă o cană cu apă, ei o să aibă o imagine mai bună sau mai puţin bună despre dumneavoastră? Primul răspuns, aparent paradoxal, este cel corect. Cum, veţi spune poate, nu oferindu-le favoruri, ci cerându-le favoruri putem obţine o imagine mai bună în ochii lor? Răspunsul este afirmativ şi este valabil şi în contextul în care copiii chiar nu vă simpatizează de loc înainte de acest demers. Judecata spre care îi împingeţi este una de tipul: „dacă l-am ajutat pe profesor trebuie să fie pentru că ne place de el”. Este o formă de automanipulare pe care o declanşaţi la adresa elevilor, sunt de acord, dar ea este gândită în scopuri pozitive şi – mai ales – funcţionează! În sprijinul afirmaţiei de mai sus stă şi experimentul lui Jecker şi Landy. Cei doi autori au organizat un concurs şi participanţii la acesta au câştigat nişte bani de la experimentator. Apoi cercetătorii i-au împărţit în două grupuri: primului grup după un timp le-au cerut dacă sunt de acord să le dea banii înapoi deoarece, spuneau cercetătorii, îşi folosiseră propriile fonduri pentru experiment şi le rămăseseră foarte puţini. Celui de-al doilea grup nu le-au cerut nimic. Acum ghiciţi care dintre persoanele participante i-au apreciat mai bine/pozitiv pe cercetători? Cei care păstraseră banii? Dimpotrivă, cei care au dat banii înapoi au avut o impresie generală mai bună. Acest lucru deoarece conform principiului zugrăvit mai sus, persoanele din primul grup au căutat argumente pentru a face această „favoare” şi au sfârşit prin a considera că respectivii cercetători sunt persoane pozitive şi şi-au îmbunătăţit părerea faţă de ei.

Ca o concluzie, putem spune că oamenii sunt motivaţi în a evita situaţiile în care ar putea descoperi fapte sau idei care sunt contrare punctelor lor de vedere.

Iată se ce uneori este bine să ceri pentru ca să primești și mai mult!

[ Articol citit de: 133 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns