Autonomia copilului în școală. Ce face profesorul?

Copil de succes - bune practici, Dezvoltarea personală la copii

Întâlnesc de multe ori sintagma: elevii de astăzi sunt din ce în ce mai greu de stăpânit, nu mai sunt controlabili. Poate înainte de a trece mai departe arMasca 11 (1) trebui să luăm în calcul întrebarea: de ce este nevoie să ne „impunem” ori de ce elevii trebuie să fie „controlabili”? Dincolo însă de folosirea mai fericită ori mai puțin fericită a cuvintelor de mai sus, realitatea este că pentru elevi apare o dublă problemă: școala le cere să fie „cuminți” și în același timp să își dezvolte autonomia, să fie pregătiți pentru un viitor imprevizibil. Ori o astfel de perspectivă este o contradicție evidentă!

În primul rând elevul nu mai poate să fie „cuminte” și să-l lase pe profesor să poarte toată responsabilitatea educării lui. Acest lucru este o rezultantă a faptului că elevul de astăzi are la dispoziție o largă paletă de informații (furnizată în special de Internet) ceea ce îl face mai pregătit să răspundă, să dea replica, să nu mai accepte pasiv intervenția cadrului didactic (mai multe despre specificul generației digitale în articolul Azi copilărie digitală, mâine familie pe Internet?)

Dar chiar dacă acest lucru este posibil, dacă profesorul „știe mai bine” și elevii sunt transformați într-o audiență pasivă, acest lucru este un factor pozitiv? Experimentele în domeniu arată că lucrurile nu stau chiar așa. Iar studiul la care o să fac referire în continuare nu a avut drept obiect al cercetării copiii, ci adulții (care se presupune că sunt mai adaptabili, mai obișnuiți cu ideea că trebuie să se „supună” și să fie „controlabili”).

Astfel Langer și Rodin au efectuat un experiment la un azil de bătrâni împărțind subiecții în două grupuri: 

(1) la primul grup directorul azilului le spunea persoanelor în vârstă că el și angajații centrului sunt responsabili de bunăstarea lor (ei nu trebuiau să-și facă griji și erau tratați ca niște indivizi pasivi);

(2) la cel de-al doilea grup același director le spunea că pot să influențeze sistemul de funcționare a centrului (prin amenajarea spațiului în care trăiau, prin implicare, asumarea unor responsabilități etc.).

Care credeți că a fost concluzia? Pur și simplu în săptămânile care au urmat starea de bine s-a îmbunătățit doar la cel de-al doilea grup și în perioada imediat următoare s-a observat că rata mortalității la acest grup (care primise posibilitatea de a-și influența viața) a fost de doar 15% față de 30% la primul grup (cel în care oamenilor le fusese interzis să se manifeste autonom).

Care este concluzia unui astfel de experiment? Atunci când oamenii sunt investiți cu autoritate (reală, nu simulată), atunci multe persoane reacționează pozitiv și activitatea cu ei devine mai plăcută și mai ușoară. Se poate obiecta că studiul a fost făcut pe adulți și nu pe copii. Desigur că există specificități, dar concluzia rămâne valabilă: dacă autonomia pe care o educăm la copiii noștri este una reală și implicarea responsabilă o să fie mai mare. Copiii trebuie să învețe să fie responsabili, dar o vor face doar dacă avem încredere să-i lăsăm să și greșească și să le oferim oportunități de creștere în care rolul nostru (părinți sau cadre didactice) este doar cel de spectator și nu de regizor.

[ Articol citit de: 42 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns